Abținerea și recuzarea sunt remedii procesuale prin intermediul cărora un subiect oficial din cadrul organelor judiciare este înlăturat sau se abține de la rezolvarea unei cauze penale[1]. Însă, așa cum se poate observa, incompatibilitatea are o natură preventivă, în sensul că înlătură din timp orice fel de prezumție cu privire la imparțialitatea și obiectivitatea unui subiect oficial. Abținerea și recuzarea intervin întotdeauna înainte de efectuarea unui anume act procesual/procedural.
Însă, doctrina și jurisprudența nu au căzut de comun acord cu privire la sancțiunea procedurală care intervine în cazul în care un act a fost deja îndeplinit de către un subiect oficial incompatibil, existând interpretări diferite în legătură cu efectele incompatibilității asupra actelor procesuale/procedurale. Raportându-ne la un moment ulterior efectuării unui anume act procesual/procedural, observăm că sunt opinii care susțin ideea că intervine nulitatea relativă, respectiv opinii care apreciază că incompatibilitatea se referă la compunerea completului de judecată, fiind incident cazul de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.
În exercițiul nostru din acest material, plecăm de la ideea premisă că incompatibilitatea a fost deja dovedită și, având în vedere incompatibilitatea subiectului oficial care a îndeplinit un anume act (situație ce constituie încălcarea unor dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului), va trebui să decidem dacă intervine nulitatea relativă sau nulitatea absolută cu privire la actul respectiv.
Altfel spus, pentru a stabili dacă intervine sancțiunea nulității relative sau cea a nulității absolute, suntem de acord că subiectul oficial este incompatibil și ne concentrăm atenția asupra actului efectuat, respectiv asupra sancțiunii procedurale aplicabile respectivului act.
Așa cum bine se cunoaște, dispozițiile art. 64 C. pr. pen. enumeră cazurile de incompatibilitate ale judecătorului, preluate de art. 65 C. pr. pen. și cu privire la procuror, organ de cercetare penală, magistrat-asistent și grefier. Pentru simplitate în exprimare, ne vom referi în acest material la „judecător”, iar raționamentele expuse pot fi transpuse, în mod corespunzător, și în cazul altor subiecți oficiali.
Având în vedere cazurile enumerate de art. 64 C. pr. pen., apreciem că incompatibilitatea judecătorului atrage nulitatea absolută a actelor efectuate de acesta de la momentul declanșării stării de incompatibilitate, și nu de la momentul abținerii, recuzării sau al descoperirii stării de incompatibilitate (care poate fi ulterior efectuării actului). Adoptând principiul stării de inadecvare a respectivului subiect oficial, este mai mult decât evident că va plana o anumită suspiciune de imparțialitate asupra tuturor actelor îndeplinite, începând cu primul moment în care judecătorul respectiv s-a aflat în starea de incompatibilitate.
Am observat că dezbaterea doctrinară constă în a stabili următoarele:
– dacă dispozițiile privitoare la incompatibilitate se referă la „compunerea instanței” (caz în care intervine nulitatea absolută) sau
– dacă incompatibilitatea se referă la „activitatea judiciară” în procesul penal și, prin urmare, nulitatea absolută prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. nu se aplică, deoarece acest caz ar privi doar modul de organizare al instanței (din punct de vedere administrativ).
Considerăm că va interveni întotdeauna nulitatea absolută, având în vedere, în primul rând, trăsăturile acestei sancțiuni procedurale și, în al doilea rând, plecând cu raționamentul în sens invers: nu vom încerca să ”înregimentăm” incompatibilitatea, ci vom încerca să aflăm ce sancțiune procedurală poate fi aplicată actuluiefectuat de un subiect oficial incompatibil. Prin urmare, actul a fost deja îndeplinit, cunoaștem că judecătorul se regăsește într-unul dintre cazurile prevăzut de art. 64 C. pr. pen. și problema care se pune este aceea de a stabili care dintre cele două tipuri de nulitate va fi aplicată: cea relativă sau cea absolută?
În ceea ce privește trăsăturile „nulităților absolute”, chiar dacă au existat modificări importante odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală, trebuie observat că nu poate fi negat faptul că vătămarea este prezumată „iuris et de iure”. Astfel, existența vătămării este prezumată absolut, nefiind acceptată niciun fel de probă contrară, iar această trăsătură a „nulităților absolute” este acceptată în mod unanim.
În egală măsură, trebuie să avem în vedere și faptul că împiedicarea prevăzută de lege în cazul unui anumit subiect oficial (în cazul incompatibilității) se justifică prin faptul că, în privința persoanei respective survin anumite împrejurări personale, de natură a pune sub semnul îndoielii obiectivitatea acestora în soluționarea cauzei penale[2].
Așadar, cunoscând că a existat deja o încălcare a dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal (prin starea de incompatibilitate), va trebui să stabilim dacă este nevoie să se demonstreze că s-a adus o vătămare drepturilor părților/subiecților procesuali principali (nulitate relativă) sau dacă vătămarea este prezumată „iuris et de iure” (nulitate absolută). Pentru a nu relua toate cazurile de incompatibilitate, vom exemplifica:
– dacă judecătorul a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză, este evident că nu trebuie dovedită niciun fel de vătămare;
– dacă judecătorul este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora, este evident că nu trebuie dovedită niciun fel de vătămare;
– dacă judecătorul este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal, este evident că nu trebuie dovedită niciun fel de vătămare;
– dacă o hotărârea a fost pronunțată de un complet în care judecătorii erau / sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, este evident că nu trebuie dovedită niciun fel de vătămare;
– dacă s-a constatat că există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată, este evident că nu trebuie dovedită niciun fel de vătămare;
– dacă judecătorul a fost, în aceeași cauză, judecător de drepturi şi libertăţi pe parcursul fazei de urmărire penală, este evident că nu trebuie dovedită niciun fel de vătămare;
– dacă judecătorul care a soluționat contestația împotriva unei măsuri este același cu judecătorul ca s-a pronunţat cu privire la măsura supusă contestaţiei, este evident că nu trebuie dovedită niciun fel de vătămare;
– dacă judecătorul care participă la judecarea cauzei în apel este același cu judecătorul care a judecat sau a participat la judecarea unei cauze pe fond, este evident că nu trebuie dovedită niciun fel de vătămare;
– dacă judecătorul a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală, în calitate de procuror, este evident că trebuie dovedită niciun fel de vătămare.
Așadar, având în vedere faptul că – potrivit trăsăturilor nulităților relative, prevăzute de art. 282 C. pr. pen. – este necesar să se demonstreze că s-a adus o vătămare, considerăm că ar fi de-a dreptul hilar ca o parte sau procurorul să fie obligate să demonstreze o vătămare în condițiile în care judecătorul a fost reprezentantul, tutorele, curatorul sau avocatul unei alte părți. Sau, la fel de absurd ar fi să cerem cuiva să demonstreze o vătămare în situațiile în care judecătorul care a pronunțat o hotărâre este văr primar cu o altă parte din proces ori a fost procuror, în aceeași cauză, în faza de urmărire penală și a emis Rechizitoriul în cauză (nemo judex in parte sua).
Concluzia evidentă este că nimeni nu poate avea pretenția de la o parte/subiect procesual principal/procuror să dovedească existența unei vătămări în situațiile în care se constată existența unuia dintre cazurile enumerate de art. 64 C. pr. pen., vătămarea fiind elocventă (rezultă din simpla stare de incompatibilitate). Prin urmare, din moment ce vătămarea este prezumată „iuris et de iure”, apreciem că este de înțeles că singura sancțiune care poate interveni este nulitatea absolută. În egală măsură, această sancțiunea nu poate fi constatată decât cu ajutorul dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. ce privesc „compunerea completului de judecată”, având în vedere că este singurul caz aplicabil.
Astfel, dacă vom pleca în sens invers cu raționamentul, respectiv de la momentul în care se analizează în mod efectiv actul îndeplinit de un judecător incompatibil, considerăm că nu mai poate exista niciun fel de discuție, singura sancțiune procedurală care poate fi aplicată respectivului act fiind nulitatea absolută.
La nivel practic, apreciem că instanța de apel – în judecarea apelului și pronunțarea unei soluții – poate decide asupra incompatibilității judecătorului care a pronunțat sentința (indiferent dacă s-a formulat cerere de abținere/recuzare). Așa cum arată dispozițiile art. 69 C. pr. pen., abținerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluționează de un alt complet de judecată (de la nivelul aceleiași instanțe). Prin urmare, ar fi absurd ca instanța de apel (fiind ierarhic superioară) să nu poată decide dacă judecătorul care a soluționat fondul cauzei a fost sau nu a fost incompatibil.
Așadar, dacă sentința a fost pronunțată de către un judecător incompatibil, instanța de apel poate dispune aplicarea prevederilor art. 421 alin. (2) lit. b) C. pr. pen., în sensul că a existat unul dintre cazurile de nulitate absolută [art. 281 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.], iar desființarea sentinței primei instanțe este necesară, precum și rejudecarea cauzei de către prima instanță.
Ipotetic, ne putem gândi doar la situația în care sentința a fost pronunțată (în fond) de un judecător care fusese, la un moment dat, reprezentant sau avocat al uneia dintre părţi, situație în care procurorul va solicita cu siguranță aplicarea dispozițiilor art. 421 alin. (2) lit. b) C. pr. pen. Sau ne putem gândi la situația în care sentința a fost pronunțată de către un judecător care, anterior, fusese judecător de drepturi și libertăți în cauză, soluționând propunerea procurorului de prelungire a unei măsuri preventive, prin admiterea acesteia; ocazie cu care părțile (în special, inculpatul și partea responsabilă civilmente) vor solicita aplicarea dispozițiilor art. 421 alin. (2) lit. b) C. pr. pen.
Nu în ultimul rând, am observat că incompatibilitatea reprezintă o instituție procesuală străină față de ideea de vătămare efectivă. Așa cum arată și doctrina, incompatibilitatea nu trebuie considerată ca o lipsă de pregătire profesională, ci numai o situație specială în care se află un subiect oficial față de o cauză penală. Astfel, ar fi posibil ca unul dintre cei mai buni judecători ai unei instanțe să nu poată participa la rezolvarea unui anume dosar penal, deoarece s-ar afla în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege[3]. Apreciem astfel că incompatibilitatea reprezintă una dintre cele mai clare exprimări ale dictonului „Not only must Justice be done; it must also be seen to be done”, exprimat în jurisprudența engleză.
Altfel spus, la formulare și, respectiv, la soluționarea cererii de abținere/recuzare nu ne interesează dacă va exista sau nu o vătămare în situația în care acel subiect oficial va continua să participe la soluționarea sau judecarea respectivei cauze penale, simpla constatare a stării de incompatibilitate fiind suficientă pentru ca acesta să se abțină sau să fie recuzat. În atare condiții, ne întrebăm de ce ar fi necesar să dovedim o vătămare în momentul ulterior, respectiv după ce actul a fost efectuat de către un subiect oficial incompatibil. Apreciem că logica trebuie să fie aceeași (să existe o simetrie), atât înainte de efectuarea unui act, cât și ulterior efectuării actului. Astfel, dacă un act procesual/procedural a fost efectuat de un subiect oficial aflat într-unul dintre cazurile de incompatibilitate, vătămarea nu mai trebuie dovedită, deoarece ține chiar de esența incompatibilității ideea de a nu fi nevoie să se arate dacă va exista sau nu o vătămare.
(articol publicat și pe site-ul Juridice.ro)
[1] I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. Universul Juridic, București, 2014, op. cit., p. 380 și urm.
[2] N. Volonciu, Drept procesual penal, ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972, op.cit., p. 148.
[3] N. Volonciu, Drept procesual penal, ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972, p. 148; I. Neagu, M. Damaschin, supra, op. cit., p. 381.