Prin acest studiu am ales să răspund la următoarea întrebare:
„Cu ocazia soluționării propunerii de prelungire a arestării preventive este suficientă încheierea/soluția anterioară (prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii, după caz) pentru a se constata că subzistă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunea de care este acuzat?”
Pe scurt, răspunsul este „Nu. La momentul soluționării propunerii, judecătorul de drepturi și libertăți are obligația de a analiza probele înaintate de parchet odată cu referatul ce conține propunerea de prelungire a arestării preventive, precum și obligația de a verifica dacă – din probe – rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunea de care este acuzat”.
Însă, cum cerința „Alegeți varianta corectă și motivați apoi răspunsul” ne-a însoțit permanent în anii de școală, vă rugăm să primiți în cele de mai jos și motivarea, prima parte a acestui material fiind dedicată dreptului național, iar a doua parte Convenției Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenței Curții europene și, în final, Recomandării Rec(2006)13 a Comitetului de Miniştri al statelor-membre privind detenţia provizorie.
I. Prezumția de nevinovăție. Caracterul subsidiar şi excepţional al măsurilor preventive
Având ca puncte de plecare faptul că o persoană este considerată nevinovată până la decizia definitivă de condamnare, principiu fundamental al procesului penal, și caracterul subsidiar şi excepţionalal măsurii arestării preventive [art. 9 alin. (2) C. pr. pen.], apreciem că fiecare Judecător de drepturi și libertăți (chiar și cel învestit cu cea de-a cincea cerere de prelungire a măsurii arestării preventive) are datoria să verifice îndeplinirea tuturor condiţiilor de aplicare a măsurilor preventive, inclusiv a celei privind analizarea probelor pentru a constata (ex propriis sensibus) dacă există sau nu suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunea de care este acuzat, fără să se raporteze la soluțiile anterioare și/sau la raționamentele judecătorilor anteriori.
Chiar condiţiile generale de aplicare, reglementate de art. 202 alin. (1) C. pr. pen., care privesc toate măsurile preventive și toate cererile formulate în cadrul acestei instituții, arată – în primul rând – că „măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune”. Însă, așa cum se cunoaște, indiciile temeinice sunt suficiente doar pentru măsurile preventive mai ușoare: reținerea și controlul judiciar. Pentru a fi dispuse controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă, este nevoie de probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că persoana în cauză a săvârşit infracţiunea de care este acuzat, indiciile temeinice nemaifiind suficiente.
De asemenea, raportat și la ingerința adusă de această măsură cu privire la regula respectării libertății individuale, considerăm că orice cerere de prelungire a arestării preventive ar trebui privită de către Judecătorul de drepturi și libertăți ca fiind o veritabilă „propunere” de arestare preventivă. Bineînțeles, doar în situația în care va considera că celelalte măsuri preventive (mai ușoare) sunt insuficiente, va putea dispune prelungirea măsurii arestului preventiv.
În mod evident că și perioada anterioară de detenție preventivă a unei persoane trebuie să fie luată în considerare, însă această perioadă nu ar trebui să fie privită ca un argument pentru prelungirea măsurii, ci dimpotrivă. Analiza pe care ar trebui să o realizeze judecătorul de drepturi și libertăți ar trebui să pornească de la următoarea premisă: „Acest om se află în arest preventiv de 30, 60, 90 de zile… Chiar este absolut necesar să mai fie arestat pentru alte 30 de zile?!” Iar această analiză ar trebui să pornească de la prima condiție generală de aplicare a măsurilor preventive: suspiciunea rezonabilă că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune.
II. Autoritatea de lucru judecat provizorie a încheierilor. Caracterul obligatoriu temporar
Pe lângă prezumția de nevinovăție, considerăm că un alt motiv deosebit de important care ar impune unui Judecător de drepturi și libertăți să analizeze probele de la dosar (precum și cauza sub toate aspectele), fără să se bazeze pe soluțiile dispuse anterior în cadrul măsurilor preventive, este reprezentat de autoritatea de lucru judecat provizorie a încheierilor pronunțate în materia măsurilor preventive.
Totodată, în ceea ce privește natura juridică a unei încheieri prin care se dispune arestarea preventivă sau prelungirea acestei măsurii, considerăm că aceasta prezintă un caracter obligatoriu temporar ce decurge tocmai din autoritatea de lucru judecat provizorie. Spre exemplu, conform art. 226 C. pr. pen., dacă Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite propunerea procurorului, va dispune arestarea preventivă a inculpatului pentru cel mult 30 de zile. Prin urmare, caracterul obligatoriu al respectivei încheieri se manifestă față de inculpat și față autoritățile publice însărcinate cu punerea în aplicare a măsurii preventive respective doar pe parcursul unei perioade de cel mult 30 de zile.
Bineînțeles, în practică au fost cazuri în care s-a dispus arestarea preventivă/prelungirea arestării inculpatului pentru 10, 15 sau 20 de zile, iar în această situație autoritatea de lucru judecat a încetat după cele 10, 15 sau cele 20 de zile. Este de natura evidenței faptul că, odată ce s-a împlinit durata stabilită de judecător pentru măsura arestării preventive respective, încheierea încetează a-și mai produce efectele, fiind necesară o nouă încheiere dacă parchetul dorește prelungirea măsurii arestării preventive. Și, așa cum se cunoaște, caracterul provizoriu al măsurii nu este lăsat la aprecierea organelor judiciare, legea obligând la punerea în libertate a inculpatului la expirarea termenului stabilit de judecător, măsura încetănd de drept.
Prin urmare, din moment ce încheierea anterioară urmează a nu-și mai produce efectele și nici nu va mai prezenta caracter obligatoriu, înseamnă că nici constatările Judecătorului de drepturi și libertăți anterior care a emis încheierea respectivă nu-și mai produc efectele și nici nu mai prezintă caracter obligatoriu. Din aceste considerente, dacă se solicită prelungirea măsurii, este nevoie de o nouă încheiere, iar judecătorul trebuie să verifice din nou dacă sunt întrunite toate condițiile pentru prelungirea măsurii.
Iar analiza probelor prezentate de parchet pentru a se constata dacă rezultă suspiciunea rezonabilă că persoana în cauză a săvârşit infracţiunea de care este acuzat este cea mai importantă condiție a prelungirii, mai ales că, așa cum am arătat, încheierea sau încheierile anterioare nu-și mai produc efectele și nici nu mai prezintă caracter obligatoriu.
III. Dispoziții cuprinse de Codul de procedură penală
III.1. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege
Din punctul nostru de vedere, și dispozițiile procesual penale impun judecătorului de drepturi și libertăți să procedeze la analiza probelor prezentate de parchet pentru a constata dacă mai subzistă suspiciunea rezonabilă. Conform art. 236 alin. (1) C. pr. pen., judecătorul va admite propunerea procurorului şi poate dispune prelungirea arestării preventive a inculpatului, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, dar și în primul rând, judecătorul trebuie să observe dacă sunt îndeplinite condiţiile generale prevăzute de lege de aplicare a măsurilor preventive (art. 202 C. pr. pen.), acestea aplicându-se cu privire la toate măsurile preventive, în orice moment procesual.
În al doilea rând, art. 234 alin. (1) C. pr. pen. arată că arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii.
Pentru a exista temeiuri noi, parchetul trebuie să demonstreze că, în afara temeiurilor care au determinat arestarea inițială, a apărut una dintre situațiile prevăzute de art. 223 alin. (1) a) – d) C. pr. pen. De obicei, nu apar temeiuri noi, deoarece inculpatul se află în arest preventiv, iar scopul acestei măsuri este chiar acela de a nu apărea temeiuri noi. Prin urmare, în aproape toate cazurile în care se solicită prelungirea arestării preventive, parchetul solicită judecătorului de drepturi și libertăți să constate că „temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului”.
Aceasta înseamnă că judecătorul învestit cu cererea de prelungire trebuie să verifice dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială mai subzistă, pentru că – dacă la momentul soluționării propunerii – aceste temeiuri au încetat să mai existe, evident că nu au cum să mai impună în continuare privarea de libertate.
Iar cel mai important temei este următorul: dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune. Această condiție este atât de importantă, încât legiuitorul a simțit nevoia să o prevadă mai întâi în cadrul art. 202 C. pr. pen. (condiţii generale), pentru ca apoi să o reia în cadrul art. 223 alin. (1) și (2) C. pr. pen. (condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive): „(…) dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune (…)”.
Așa cum se poate observa, aceste condiții nu fac trimitere la soluțiile sau la încheierile anterioare, ci fac trimitere la probe.
Prin urmare, judecătorul de drepturi și libertăți învestit cu cererea de prelungire trebuie să verifice (ex propriis sensibus) dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune, fără a fi invocată împrejurarea că, din moment ce anterior s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului (sau prelungirea, după caz), înseamnă că există în continuare suspiciunea rezonabilă că persoana respectivă a săvârşit infracţiunea, iar judecătorul actual nu mai este dator să analizeze probele și să verifice dacă rezultă această suspiciune.
III.2. Încheierea prin care se dispune măsura și mandatul de arestare
Spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală (în acest sens, art. 137 C. pr. pen. 1969), legiuitorul a uitat să mai prevadă în actualul Cod de procedură penală dispoziții obligatorii cu privire conținutul încheierii prin care este dispusă luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, art. 226 alin. (1) C. pr. pen. stabilind că judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă admite propunerea procurorului, va dispune arestarea preventivă a inculpatului prin încheiere motivată.
Cu toate acestea, art. 230 alin. (3) lit. f) și g) C. pr. pen. precizează că, în mandatul de arestarepreventivă se arată fapta de care este acuzat inculpatul, cu indicarea datei şi locului comiterii acesteia, încadrarea juridică, infracţiunea şi pedeapsa prevăzută de lege, precum și temeiurile concrete care au determinat arestarea preventivă.
De asemenea, în completare vin și dispozițiile generale cu privire la cuprinsul unei încheieri, stabilite de art. 370 alin. (4) C. pr. pen. Litera e) a acestui alineat arată că o încheiere cuprinde „fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în care a fost încadrată fapta”.
După cum s-a arătat în doctrină, prin arătarea faptei se înțelege nu denumirea infracțiunii, prin marginalul din Codul penal sau alte legi speciale, ci descrierea succintă a acțiunii sau inacțiunii inculpatului și urmarea acesteia, precum și orice alte elemente care să justifice încadrarea juridică în textul de lege care o incriminează. Indicarea textului de lege în care fapta se încadrează permite astfel verificarea, cel puțin formală, a întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de care inculpatul este acuzat, evitându-se în acest mod luarea unei măsuri preventive pentru fapte care nu constituie infracțiuni[1].
Prin urmare, din moment ce legea stabilește aceste obligații în sarcina fiecărui Judecător de drepturi și libertăți, considerăm că soluțiile și raționamentele anterioare nu trebuie să fie preluate și/sau folosite drept motivare cu privire la existența în continuare a suspiciunii rezonabile la momentul soluționării propunerii de prelungire a arestării. Există posibilitatea reală ca între cele două momente să intervină tot felul de împrejurări care pot demonstra că suspiciunea rezonabilă nu mai subszistă.
Mai mult decât atât, conform normelor procesuale arătate mai sus, fiecare nou judecător ar datoria să prezinte în cuprinsul încheierii emise fapta care rezultă din analiza probelor prezentate de parchet, textele de lege în care a fost încadrată fapta și temeiurile concrete care au determinat arestarea preventivă.
III.3. Revocarea măsurii preventive și verificările obligatorii din oficiu
Obligația judecătorului învestit cu propunerea de prelungire de a analiza cauza sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce privește probele și suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune, rezultă și din dispozițiile art. 242 alin. (1) C. pr. pen., potrivit cărora măsura preventivă se revocă, din oficiu sau la cerere, în cazul în care au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, dispunându-se, în cazul arestării preventive, punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Aceste dispoziții impun Judecătorul de drepturi și libertăți obligația de a analiza, ex officio, temeinicia și legalitatea arestării preventive, mai înainte de a analiza motivele invocate de procuror în propunerea de prelungirea a măsurii, nefiind admis a fi prelungită o măsură nelegală sau cu privire la care au încetat temeiurile care au determinat-o[2]. Așadar, înainte de a analiza propunerea de prelungire a arestării preventive întocmită de către procuror, judecătorul de drepturi și libertăți este obligat să verifice dacă, nu cumva, au încetat temeiurile care au determinat arestarea preventivă. Iar printre acestea se regăsește și condiția ca – din probele de la dosar – să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune.
Observăm, în același sens, și dispozițiile art. 23 alin. (9) din Constituția României care impun judecătorului de drepturi și libertăți învestit cu soluționarea propunerii de prelungire a arestării preventive să verifice dacă motivele care au condus la arestarea preventivă a unei persoane subzistă. Conform normelor constituționale, punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut.
III.4. Proporționalitatea și înlocuirea măsurii preventive. Verificări obligatorii din oficiu
Prin hotărârea Witold Litwa c. Poloniei[3], Curtea europeană a stabilit că detenţia unei persoane reprezintă o măsură atât de gravă încât poate fi justificată numai dacă alte măsuri, mai puţin severe, s-au dovedit ineficiente pentru apărarea interesului urmărit[4]. Pe de altă parte, în cauza Mihuță c. României[5], Curtea reamintește că art. 5 parag. 3 din Convenție impune instanțelor naționale, atunci când sunt confruntate cu necesitatea de a prelungi o măsură de arestare preventivă, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislația națională.
În același sens, art. 202 alin. (3) C. pr. pen. arată că orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.
Prin urmare, chiar dacă parchetul a formulat o propunere de prelungire a măsurii arestului preventiv, Judecătorul de drepturi și libertăți nu trebuie să se gândească strict la prelungirea arestării preventive, ci are datoria să verifice dacă o măsură preventivă mai ușoară este suficientă. Iar în susținerea acestui demers sunt și dispozițiile art. 237 alin. (2) C. pr. pen., conform cărora, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, Judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune înlocuirea arestării preventive cu una dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d).
Așadar, în mod automat (ba chiar din oficiu, am spune), intervin mecanismele specifice procedurii înlocuirii unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă [art. 242 alin. (2) C. pr. pen.], respectiv judecătorul va verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea noii măsuri şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, va aprecia dacă măsura preventivă mai uşoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) C. pr. pen.
Prin urmare, judecătorul de drepturi și libertăți are datoria să verifice – la fiecare cerere de prelungire – dacă nu se impune înlocuirea arestului preventiv, ceea ce înseamnă că trebuie să analizeze condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurilor preventive mai ușoare (arestul preventiv fiind cea mai grea). Iar printre aceste condiții poate fi identificată și cea privind existența unei suspiciuni rezonabile, motiv pentru care Judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să se asigure că această suspiciune rezultă din probele de la dosar.
III. 5. „Suspiciunea rezonabilă” – laitmotiv național și convențional
Conform art. 202 alin. (1) C. pr. pen. măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune. Conform art. 223 alin. (1) C. pr. pen., măsura arestării preventive poate fi luată de către Judecătorul de drepturi şi libertăţi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune. Conform art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția europeană, o persoană poate fi lipsită de libertatea sa atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune.
Aceste dispoziții consfințesc regula potrivit căreia o persoană poate fi privată de libertate numai dacă există suspiciunea rezonabilă că acea persoană a săvârşit infracţiunea de care este acuzată și, bineînțeles, numai în cadrul unei proceduri penale.
Prin urmare, având în vedere acest principiu, fiecare Judecător de drepturi și libertăți învestit nu numai cu o cerere de prelungire a măsurii preventive, ci cu orice fel de cerere din materia măsurilor preventive, are datoria să analizeze probele invocate și prezentate de parchet în susținerea cererii respective pentru a verifica dacă există suspiciunea rezonabilă că acea persoană a săvârşit o infracţiune.
Faptul că un judecător anterior a ajuns la concluzia că ar exista această suspiciune nu este suficient, deoarece nu judecătorul anterior este învestit cu cererea de prelungire a măsurii arestării preventive, ci cel în fața căruia se afla dosarul. Iar acest judecător trebuie să verifice, înainte de orice, că există suspiciunea rezonabilă că acea persoană a săvârşit o infracţiune. În caz contrar, dacă judecătorul constată – în baza probelor – că nu rezultă suspiciunea, orice altă discuție nu își mai are sensul, deoarece persoana în cauză trebuie pusă imediat în libertate.
IV. Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții europene a drepturilor omului
Trimiterile din acest material către Convenția Europeană a Drepturilor Omului și către jurisprudența Curții europene au loc atât în contextul creat de art. 11 și art. 20 din Constituția României, cât și datorită faptului că actualul Cod de procedură penală a preluat conceptul „dreptului la libertate și siguranță” (principiu fundamental al procesului penal) pe filiera art. 5 din Convenția europeană, alineatele (3)–(5) ale art. 9 C. pr. pen. fiind reproduceri fidele ale parag. 2, 4 și 5 ale art. 5 din Convenție[6].
IV.1. Articolul 5 parag. 3 al Convenției
În ceea ce privește prelungirea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale, datoria Judecătorului de drepturi și libertăți de a cerceta cazul în integralitatea sa, ceea ce presupune și identificarea probelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune, rezultă, în primul rând, din analiza dispozițiilor art. 5 parag. 3 al Convenției:
„3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”.
Din moment ce Convenția stabilește cele două alternative (1. judecarea într-un termen rezonabil sau 2. eliberarea în cursul procedurii), iar prima alternativă nu ar fi posibilă, aceasta înseamnă că Judecătorul de drepturi și libertăți primește o responsabilitate foarte importantă: aceea de a decide dacă se impune sau nu eliberarea persoanei arestate. Or, este evident că – pentru a decide – judecătorul nu poate pleca de la premisa că persoana respectivă este arestată, deoarece cunoaștem deja această împrejurare încă dinainte ca judecătorul să fi fost învestit cu cererea de prelungire a măsurii: „orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol”.
De aceea, invocarea stării de arest sau a faptului că, anterior, un alt Judecător de drepturi și libertăți a dispus arestarea persoanei ca fiind o justificare a deciziei de prelungire a măsurii reprezintă o încălcare a normelor Convenției. Altfel spus, un judecător nu poate prelungi starea de arest deoarece această stare de arest deja există, deoarece tocmai de la această premisă se pleacă: „orice persoană arestatăsau deţinută (…) trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător (…) şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”.
Prin urmare, astfel cum arată dispozițiile art. 5 parag. 3 al Convenției, obligația judecătorului de drepturi și libertăți este chiar aceea de a hotărî dacă persoana, care este deja arestată sau deținută, poate fi sau nu eliberată.
De asemenea, raportat la cele două soluții alternative prezentate de art. 5 parag. 3 al Convenției cu privire la persoana care este deja arestată sau deţinută (1. dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau 2. eliberat în cursul procedurii), precum și raportat la caracterul excepțional al măsurii arestării preventive, înțelegem că organele de urmărire penală au obligația să justifice solicitarea de prelungire a măsurii în mod proporțional cu durata privării de libertate. Mai precis, cu cât durata privării de libertate este mai mare, cu atât sunt necesare dovezi concrete și mai puternice că această măsură este singura care poate asigura buna desfăşurare a procesului penal, celelalte măsuri (mai ușoare) fiind insuficiente. Prin urmare, având în vedere această creștere graduală a sarcinii probei, considerăm că nu sunt întemeiate motivările care se bazează în cea mai mare măsură pe justificările anterioare.
De asemenea, astfel cum se cunoaște, art. 5 parag. 3 din Convenție formează un tot unitar împreună cu parag. 1 alit. c) din acelaşi articol (în acest sens, cauza Lawless c. Irlandei[7]). La rândul său, paragraful 1 lit. c) face referire la „existența motivelor verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune”, iar Curtea europeană a statuat în mai multe rânduri că suspiciunea rezonabilă trebuie să se refere la săvârșirea unei anumite infracțiuni concret determinate[8].
Obiectul acestei proceduri are natura unei veritabile garanţii / protecții împotriva privării arbitrare sau nejustificate de libertate. Fără existența unor motive verosimile suficiente pentru a crea o suspiciune întemeiată obiectiv că o anumită persoană a săvârşit o infracţiune, orice măsura privativă de libertate este luată prin încălcarea legii și a drepturilor fundamentale ale omului. Curtea europeană a stabilit că bănuielile astfel caracterizate presupun existența unor fapte sau a unor informații de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a putut comite infracțiunea de care este acuzată.
Prin urmare, fiecare Judecător de drepturi și libertăți (indiferent că este învestit cu propunere de luare sau prelungire a arestării preventive) are datoria să verifice – în primul rând – dacă există motive verosimile de a se bănui că s-a săvârşit o infracţiune concret determinată. Iar această verificare nu se poate limita la preluarea soluției pronunțate anterior, deoarece la prelungirea unei măsuri inclusiv soluțiile anterioare sunt verificate pentru a se înlătura riscul unei privări arbitrare sau nejustificate de libertate, punerea în libertate a persoanei respective fiind absolut necesară în astfel de cazuri.
IV.2. Egalitatea de arme. Referatul cu propunerea de prelungire a arestării preventive
Această regulă (componentă esențială a principiului prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană) stabilește că orice parte a unei proceduri trebuie să aibă posibilitatea rezonabilă de a-și expune punctul de vedere în faţa judecătorului, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de acuzare.
De asemenea, cu referire la cauzele în care au fost dispuse măsuri preventive, Curtea europeană a precizat în cauza Winterwerp c. Olandei[9] că procedura trebuie să asigure în mod corespunzător „egalitatea de arme” între părți, procuror și persoanele deținute. Astfel, procedura în fața Judecătorului de drepturi și libertăți trebuie să fie contradictorie și trebuie să garanteze egalitatea armelor între procuror și persoana privată de libertate, apărarea acesteia fiind realizată (de cele mai multe ori) prin concluziile avocatului.
Mai mult decât atât, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenție, precum și regula „egalității de arme”, implică atât pentru acuzare, cât și pentru apărare, posibilitatea de a lua cunoștință de observațiile sau de mijloacele de probă aduse de cealaltă parte, precum și de a le comenta fie oral, fie scris[10].
Or, Referatul cu propunerea de prelungire a arestării preventive, așa cum se cunoaște din practică, este alcătuit în proporție de 80-90% din descrierea acuzațiilor aduse persoanei cu privire la care se solicită prelungirea arestării (faptele reținute de parchet și încadrarea juridică). Prin urmare, este normal ca și persoanei în cauză să i se acorde posibilitatea de a combate acuzațiile descrise pe larg de parchet în cuprinsul Referatului.
Având însă în vedere și termenele foarte scurte din cadrul acestei proceduri, considerăm că – în cadrul dezbaterilor – persoanei acuzate trebuie să i se acorde posibilitatea practică și efectivă să combată (personal sau prin avocat) acuzațiile parchetului cu privire la suspiciunea rezonabilă că a săvârşit infracţiunea de care este acuzată, chiar dacă ne aflăm (așa cum exemplificam mai sus) la cea de-a cincea propunere de prelungire a arestării preventive și anterior au fost emise cinci încheieri prin care s-a constatat existența suspiciunii rezonabile (plus alte încheieri prin care s-au respins contestațiile).
IV.3. Tendința de a interpreta în contra acuzatului deja arestat. Prelungirea aproape automată a detenţiei
Faptul că inculpatul este deja arestat poate conduce către tendința de a fi interpretat totul în contra acestuia (mai ales dacă este aflat în arest preventiv de mai mult de 2 luni), plecându-se de la premisa că inculpatul arestat este deja vinovat de săvârșirea infracțiunii și că acesta are obligația să demonstreze în fața judecătorului că urmărirea penală se poate desfășura și dacă ar fi luată o măsură preventivă mai ușoară.
De fapt (și de drept, de altfel), nu cade în sarcina persoanei private de libertate să probeze existența unor temeiuri care să conducă la punerea sa în libertate ci, dimpotrivă, parchetul trebuie să demonstreze că necesitatea prelungirii perioadei de detenție prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală. Ministerul Public este dator să arate că există motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica continuarea detenţiei, plecând de la condiția cea mai importantă: demonstrarea suspiciunii rezonabile că persoana în cauză a săvârșit infracțiunea de care este acuzat cu ocazia fiecărei propuneri de prelungire a arestării.
În cauza Wemhoff c. Germaniei[11], 27 iunie 1968, Curtea europeană a stabilit că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală. În același sens, și art. 9 alin. (2) C.pr.pen. arată că orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepţional. De asemenea, în cauza Stogmuller c. Austriei, Curtea a arătat că privarea de libertate a unei persoane, înainte de condamnare, constituie o gravă derogare de la principiile libertății individuale și de la prezumția de nevinovăție.
Cu toate acestea, în cazul soluționării propunerilor de prelungire a măsurii arestării preventive, tendința este aceea că „starea de arest” este starea normală și inculpatul arestat, singur sau prin avocat, trebuie să arate motivele pentru care s-ar impune lăsarea sa în libertate. Or, această inversare a rolurilor întâlnită deseori în practică a fost sancționată de Curtea europeană, fiind constatată o încălcare a art. 5din Convenție în condițiile în care autoritățile naționale au apreciat că se impune prelungirea duratei privării de libertate a reclamantului atâta timp cât acesta nu a probat existența unor circumstanțe excepționale și nu a făcut dovada unor fapte concrete care să nu mai justifice prelungirea detenției[12].
Așa cum se observă, textul art. 5 porneşte de la o prezumţie de libertate („Orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă”), iar Curtea europeană a statuat și în jurisprudența sa[13] această regulă: „Prezumţia este în favoarea eliberării. După cum a fost stabilit în cauza Neumeister v. Austria (hotărâre din 27 iunie 1968, Seria A nr. 8, p. 37, § 4), a doua parte a articolului 5 § 3 nu oferă instanţelor judiciare dreptul de a alege între a aduce învinuitul în faţa instanţei într-un termen rezonabil sau a-l elibera în cursul procedurii. Până la condamnare, el trebuie prezumat nevinovat şi scopul acestei prevederi este, în esenţă, de a cere eliberarea lui provizorie odată ce starea de detenţie încetează să mai fie rezonabilă (McKay v. the United Kingdom [GC], nr. 543/03, § 41, ECHR 2006-…).”
IV.4. Supravegherea continuă trebuie să fie la fel de riguroasă ca și examinarea inițială
Una dintre trăsăturile esențiale enunțate în art. 5 parag. 3 din Convenție este controlul judiciar al detenției, menit să minimizeze riscul unei privării arbitrare de libertate și să asigure respectarea legii („rule of law”).
În cauza Estrikh c. Letoniei[14], Curtea a arătat că un aspect important al supravegherii judiciare constă în revizuirea periodică, ocazie cu care judecătorul decide dacă arestarea continuă este justificată. Instanța europeană a dorit să sublinieze că circumstanțele se pot schimba și, chiar dacă ar exista anumite motive pentru detenție în stadiile incipiente ale unei investigații, acestea nu mai pot fi convingătoare într-o etapă ulterioară. În consecință, este obligatoriu pentru autorități să supună cazurile de detenție unei supravegheri judiciare intervale regulate și scurte de timp[15].
Mai mult decât atât, cu referire directă la tema analizată în prezentul material, apreciem că este important faptul că instanța europeană a dorit să precizeze în această hotărâre că supravegherea continuă trebuie să fie la fel de riguroasă ca și examinarea inițială („The continuous supervision should be as rigorous as the initial examination.”).
Cu privire situația de fapt din speța analizată, s-a constatat că măsura preventivă a fost luată față de reclamant la data de 20 Februarie 1998 printr-un ordin emis de către un judecător și apoi extinsă prin mai multe ordine până la data de 20 Aprilie 1999. Însă, Curtea europeană a observat următoarele:
– motivele cuprinse de toate ordinele care au extins detenția reclamantului erau scurte, abstracte și lipsite de o motivare corespunzătoare („brief and abstract and lacking proper reasoning”);
– toate ordinele fuseseră redactatate fiind folosită o formulă standard.
– aceste ordine repetau de la unul la celălalt aceleași motive pentru detenție folosind aceleași cuvinte („They repeated from one order to the next the same grounds for detention in the same words”).
Așadar, Curtea europeană a concluzionat că motivele prezentate în toate ordinele care au extins detenția reclamantului au rămas identice de-a lungul întregii perioade de detenție, fiind în mod clar insuficiente pentru a îndeplini cerințele art. 5 parag. 3 din Convenție.
IV.5. Prelungirea stării de arest trebuie să fie justificată în mod convingător
În jurisprudența sa[16], Curtea europeană a stabilit că art. 5 parag. 3 din Convenție impune necesitatea ca orice perioadă de arest preventiv, indiferent cât de scurtă ar fi ea, să fie justificată / demonstrată într-un mod convingător de către autorități (cauza Shishkov c. Bulgariei[17], cauza Belchev împotriva Bulgariei[18], cauza Yevgeniy Bogdanov c. Rusiei[19]) și, în niciun caz, nu poate fi acceptată prelungirea aproape automată a detenţiei[20].
De asemenea, în cauza Șarban c. Moldovei[21] Curtea a subliniat faptul că o hotărâre motivată convinge părțile cu privire la faptul că argumentele lor au fost avute în vedere.
Iar încheierea prin care se dispune prelungirea arestării preventive nu poate fi considerată motivată în mod convingător atunci când existența suspiciunii rezonabile că inculpatul a săvârșit infracțiunea de care este acuzat este justificată prin trimiteri către soluțiile anterioare sau chiar preluări din încheierile anterioare. Așa cum spuneam mai sus, fiecare propunere de prelungire a arestării preventive trebuie tratată ca fiind o nouă propunere de luare a măsurii.
Totodată, dacă fiecare judecător de drepturi și libertăți ar prelua raționamentele judecătorului care a analizat anterior cauza și nu ar oferi propria analiză asupra probelor, am ajunge în situația în care s-ar prelungi arestarea preventivă prin aceleași formule identice și stereotipe, repetându-se în toate încheierile aceleași criterii și justificări (iar această manieră de lucru ar fi contrară hotărârilor pronunțate de Curtea europeană în cauzele Mansur c. Turciei[22], Svipsta c. Letoniei[23]).
Sunt cunoscute cazurile în care s-a dispus prelungirea arestării prin utilizarea de către autoritățile naționale, de fiecare dată, a formulărilor identice și stereotipe, fără a fi indicate temeiurile concrete pentru care s-a dispus prelungirea sau prin preluarea textelor de lege din codul de procedură penală, fără a fi analizată aplicabilitatea acestora la cazul concret[24]. Această „modalitate” de soluționare a propunerilor parchetului constituie – în mod evident – o încălcarea a prevederilor art. 5 parag. 3 din Convenție, deoarece dă naștere la dubii serioase cu privire la caracterul justificat al măsurii.
UN exemplu pozitiv este cauza Medințu c. României[25], instanța europeană constatând o motivare corespunzătoare a prelungirii arestării preventive, precum și analiza oportunității înlocuirii cu o măsură neprivativă de libertate:
„48. De asemenea, trebuie remarcat faptul că, odată cu trecerea timpului, instanțele au precizat motive diferite pentru menținerea persoanei în privare de libertate, care nu pot fi considerate stereotipe (…) Mai mult decât atât, instanțele naționale au luat în considerare în profunzime oportunitatea de a înlocui măsura detenției cu interdicția de a nu părăsi localitatea și au oferit o explicație detaliată pentru respingerea cererilor de ridicare a arestării preventive (…).
49. Curtea notează că Tribunalul Ialomița, în decizia sa din 21 iulie 2004, prin care a dispus încetarea arestării preventive, a evaluat din nou toate documentele din dosar și a apreciat că măsura privativă de libertate nu se mai impune. Curtea consideră că această concluzie nu este în contradicție cu deciziile anterioare de menținere a arestării preventive, deoarece, la fiecare moment al procedurii, autoritățile naționale au dreptul de a evalua în mod liber elementele care să justifice prelungirea arestării preventive și caracterul pertinent și suficient al motivelor de-a lungul timpului. De altfel, în acest caz, curtea de apel a examinat noțiunea de pericol pentru ordinea publică ținând seama de trecerea timpului între săvârșirea faptelor și data deciziei sale.”
IV.6. Persistența suspiciunii rezonabile că persoana arestată a comis o infracțiune
În cauzele Letellier c. Franței[26] și Labita c. Italiei[27], Curtea europeană a precizat că menținerea în arest preventiv („continued detention”) trebuie să fie justificată pornind de la elemente exacte și concrete, fiind totodată necesar să se arate într-un mod precis și individualizat motivele care conduc la concluzia că prelungirea detenției este necesară pentru a satisface un interes public care, în ciuda prezumției de nevinovăție, depășește principiul respectării libertății individuale.
De asemenea, instanța europeană a mai subliniat că persistența suspiciunii rezonabile că persoana arestată a comis o infracțiune („persistence of reasonable suspicion that the person arrested has committed an offence”) este o condiție sine qua non pentru validitatea detenției continue, dar după o anumită perioadă de timp aceasta nu mai este suficientă. În aceste cazuri, Curtea europeană trebuie să stabilească dacă celelalte motive prezentate de autoritățile judiciare continuă să justifice privarea de libertate. Iar atunci când aceste motive sunt „relevante“ și „suficiente“, Curtea trebuie să verifice dacă autoritățile naționale competente au dat dovadă de „diligență specială“ în desfășurarea procedurii”[28]. Însă, Curtea a reamintit că, atunci când nevoile anchetei sunt invocate într-o manieră generală și abstractă, acestea nu sunt suficiente pentru a justifica continuarea detenției (cauza Clooth c. Belgiei[29]).
Așadar, revenind la cauzele Letellier c. Franței și Labita c. Italiei, se observă că premisele clare de la care pleacă instanța europeană sunt următoarele:
– persistența („persistence”) suspiciunii rezonabile că persoana arestată a comis o infracțiune este o condiție sine qua non pentru validitatea detenției continue;
– după o anumită perioadă de timp aceasta (n.n., suspiciunea rezonabilă) nu mai este suficientă.
Numitorul comun, așa cum se poate observa, este suspiciunea rezonabilă care trebuie să persiste, adică să rămână neschimbat, să dureze multă vreme, să se mențină fără să slăbească în intensitate pe tot parcursul detenției continue. Instanța europeană ne spune că fără această suspiciune rezonabilă permanentă că persoana arestată a comis o infracțiune nu este posibilă detenția continuă.
Mai mult decât atât, chiar dacă se va constata că suspiciunea rezonabilă persistă există în continuare/persistă după o anumită perioadă de timp (intervenind aici noțiunea de termen rezonabil), se va considera că nu mai este suficientă.
Însă, pentru a verifica persistența suspiciunii rezonabile, pentru a constata permanența acestei condiții pe toată durata detenției continuae, nu este suficient ca un judecător să se raporteze la concluziile sau raționamentele judecătorului anterior, pe care să le preia în hotărârea ce o va pronunța. Este absolut necesar ca fiecare judecător de drepturi și libertăți învestit cu o cerere de prelungire să verifice singur (ex propriis sensibus) existența suspiciunii rezonabile la momentul în care soluționează cerere de prelungire. Doar dacă va constata că această suspiciune rezonabilă mai există și la momentul verificării, va putea concluziona că aceasta persistă, adică se menține în continuare fără să slăbească în intensitate. Iar această verificare nu se poate realiza decât prin analiza probelor înaintate de parchet, cu ocazia propunerii de prelungire a arestării preventive.
De asemenea, Curtea europeană a precizat că, pentru a exista o suspiciune rezonabilă, trebuie să existe fapte sau informații care ar convinge un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi săvârșit o infracțiune, fiind trimiteri către cauzele Erdagoz c. Turciei[30] și Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit al Marii Britanii[31]. În această din urmă cauză, instanța europeană a concluzionat că, astfel cum este prevăzută la art. 5 parag. 1 lit. (c) din Convenție, „rezonabilitatea suspiciunii” pe care trebuie să se bazeze arestarea și detenția continuă constituie o parte esențială a protecției împotriva arestării și detenției arbitrare.
IV.7. Doar pentru că a existat o decizie inițială emisă de o instanță
Analizând circumstanțele detenţiei unui vagabond [art. 5 parag. 1 lit. e) din Convenție], în cauza Van Droogenbroeck c. Belgiei[32], Curtea europeană a formulat o regulă care, din punctul nostru de vedere, este aplicabilă tuturor tipurilor de detenție. În primul rând, s-a arătat că „motivele care au justificat inițial acest tip de detenție pot să înceteze a exista”, împrejurare din care Curtea a tras apoi o concluzie destul de importantă:
„Ar fi contrară obiectului și scopului articolului 5 interpretarea paragrafului 4 în sensul că acest tip de detenție (n.n., detenţia unui vagabond) ar fi imun unei verificări subsecvente a regularității măsurii doar pentru că a existat o decizie inițială emisă de o instanță.
Însăși natura privării de libertate luată în considerare impune ca o revizuire a regularității să fie disponibilă la intervale rezonabile”.[33]
Din această concluzie a Curții, considerăm că se impun următoarele observații:
– per a contrario, în cazul altor tipuri de detenție, Curtea nici nu concepe că nu există obligația verificărilor subsecvente a regularității măsurilor respective;
– doar pentru că a existat o decizie inițială emisă de un judecător prin care s-a dispus luarea unei măsuri privative de libertate, nu înseamnă că regularitatea („lawfulness”) măsurii nu trebuie verificată din nou, la intervale rezonabile de timp.
Mai mult decât atât, așa cum se poate observa, ceea ce a condus la această concluzie a fost următoarea premisă: „motivele care au justificat inițial acest tip de detenție pot să înceteze a exista”. Or, cum se poate verifica dacă motivele respective continuă să existe la momentul soluționării propunerii de prelungire/revizuirii regularității măsurii dacă judecătorul se raportează la soluțiile din trecut? Este adevărat, în trecut, a fost emisă o soluție care a constatat existența respectivelor motive. Dar aceasta nu înseamnă că acestea mai există și în prezent, motiv pentru care Judecătorul de drepturi și libertăți are datoria să facă verificările necesare, în special cu privire la suspiciunea rezonabilă că persoana în cauză a săvârșit o infracțiune.
În acest sens, considerăm că este de interes și cauza Shishkov c. Bulgariei[34], Curtea europeană stabilind că alineatul 4 al art. 5 din Convenție consacră o măsură de salvgardare procedurală împotriva continuării detenției care, deși inițial ordonată în mod legal, ar putea deveni ulterior ilegală și nejustificată. În special, rațiunea care stă la baza cerințelor de rapiditate și de revizuire judiciară periodică la intervale rezonabile, în sensul art. 5 parag. 4 din Convenție și al jurisprudenței Curții, constă în accea că un deținut nu trebuie să-și asume riscul de a rămâne în detenție mult timp după momentul în care privarea sa de libertate a devenit nejustificată.
IV.8. Cerințele prevăzute de art. 5 parag. 4 din Convenție
În cauza Nikolova c. Bulgariei[35], Curtea europeană a reamintit că persoanele arestate sau reținute au dreptul la o revizuire („review”) care să privească atât condițiile procedurale, cât și pe cele substanțiale, acestea fiind esențiale pentru regularitatea („lawfulness”) privării de libertate, în sensul Convenției. Aceasta înseamnă că instanța competentă trebuie să examineze „nu numai respectarea cerințelor de procedură prevăzute în dreptul intern, ci și caracterul rezonabil al suspiciunii care justifică atât arestarea, precum și legitimitatea scopului urmărit de arestarea și detenția care urmează arestării”. (a se vedea și cauza Brogan ș.a. c. Regatul Unit al Marii Britanii[36], cauza Grauslys c. Lituaniei[37]).
Curtea a mai precizat și că o instanță care examinează un recurs împotriva detenției trebuie să ofere garanții pentru o procedură judiciară. Procedurile trebuie să fie contradictorii și trebuie să asigure întotdeauna „egalitatea armelor” între părți, procuror și persoana reținută (a se vedea cauzele Sanchez-Reisse c. Elveției[38], Toth c. Austriei[39] și Kampanis c. Greciei[40]). De asemenea, „egalitatea de arme” nu este asigurată în cazul în care avocatului i se refuză accesul la acele documente din dosarul de cercetare care sunt esențiale pentru a contesta în mod efectiv regularitatea detenției clientului său (a se vedea cauza Lamy c. Belgiei din 30 martie 1989[41]).
În timp ce art. 5 parag. 4 al Convenției nu impune obligația unui judecător care examinează un recurs împotriva detenției de a se adresa tuturor argumentelor cuprinse în cererile reclamantului, totuși garanțiile prevăzute de art. 5 parag. 4 ar fi lipsite de fond dacă judecătorul ar trata ca irelevante sau ar ignora fapte concrete invocate de persoana deținută și capabile să pună la îndoială existența condițiilor esențiale pentru regularitatea privării de libertate. În cauza analizată, susținerile reclamantului din recursul formulat împotriva măsurii de detenție conțineau astfel de fapte concrete și nu păreau improbabile sau frivolice. Fără a lua în considerare aceste susțineri, instanța care a soluționat recursul a eșuat în a oferi controlul judiciar solicitat de art. 5 parag. 4 din Convenție.
În cauza Ilijkov c. Bulgariei[42], reclamantul a susținut că detenția sa continuă în arest preventiv (4 octombrie 1993 – 31 ianuarie 1997) nu s-a bazat pe motive relevante și suficiente. Analizând cazul, Curtea europeană a constatat că deciziile privind detenția reclamantului nu s-au bazat pe o analiză a probelor, ci numai pe faptul că reclamantul a fost acuzat de o infracțiune pedepsită cu închisoare de zece sau mai mulți ani care, potrivit dreptului intern, ducea la o prezumție automată că există un pericol de sustragere, recidivă sau obstrucționare a investigației.
În cazul de față, instanța europeană a mai constatat și că, prin faptul că nu au fost analizate împrejurările relevante pentru a determina existența unor astfel de pericole și fiind invocată numai gravitatea acuzațiilor, situație care a transmis practic în sarcina acuzatului obligația de a dovedi că nu există nici măcar un pericol ipotetic de a se sustrage, de a recidiva sau obstrucționa ancheta, autoritățile au prelungit detenția reclamantului pe motive care nu pot fi considerate suficiente. Prin urmare, a fost încălcat articolul 5 parag. 3 al Convenției.
Problema pe care a observat-o Curtea europeană a fost și aceea că, potrivit dreptului intern relevant, instanțele nu numai că nu au verificat, dar nici măcar nu aveau posibilitatea să verifice dacă există sau nu o suspiciune rezonabilă împotriva acuzatului. Mai mult decât atât (de fapt, mai puțin), având în vedere schimbarea sarcinii probei, instanțele naționale superioare au limitat examinările recursurilor reclamantului doar la o simplă verificare a faptului dacă acuzațiile formulate împotriva reclamantului se încadrau sau nu în noțunea de „infracțiune gravă intenționată”. Curtea a concluzionat astfel că scopul și natura controlului exercitat de instanțe nu îndeplinea cerințele articolului 5 parag. 4 din Convenție.
Instanța europeană a mai constatat în prezentul caz, precum și în cauza Nikolova c. Bulgariei citat anterior, faptul că instanțele care au examinat recursurile împotriva detenției au refuzat să ia în considerare argumentele reclamantului privind persistența unei suspiciuni rezonabile împotriva sa și dovezile justificative pe care le-a adus în susținerea acelor argumente. Prin urmea, Curtea europeană a reiterat faptul că statul pârât trebuie să elaboreze mijloacele procedurale cele mai adecvate în acest sens și astfel să garanteze utilizarea tuturor drepturilor conferite de Convenție, inclusiv dreptul conferit de art. 5 parag. 4 al Convenției care prevede controlul judiciar asupra tuturor aspectelor ce țin de regularitatea („lawfulness”) detenției.
V. Recomandarea Rec(2006)13 a Comitetului de Miniştri al statelor-membre privind detenţia provizorie
Existenţa unor motive verosimile/suspiciune rezonabilă privind săvârşirea unei infracţiuni reprezintă de fapt o condiţie generală, prealabilă oricăror altor temeiuri care ar justifica luarea măsurii arestării preventive și, bineînțeles, prelungirea subsecventă a acestei măsuri. În susţinerea celor afirmate, prezintă relevanţă și cele exprimate în Recomandarea Rec(2006)13 a Comitetului de Miniştri al statelor-membre privind detenţia provizorie, condiţiile în care are loc aceasta, precum şi aplicarea garanţiilor împotriva abuzului (adoptată de către Comitetul de Miniştri la 27 septembrie 2006 la cea de-a 974-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor).
Mai întâi, se arată că „detenţia provizorie” reprezintă orice perioadă de detenţie a unei persoane suspectate de comiterea unei infracţiuni ordonată anterior condamnării de către o autoritate judiciară [art. 1 alin. (1)]. În art. 3, Recomandarea precizează că plasarea în detenţie provizorie a persoanelor suspectate de comiterea unei infracţiuni va fi mai mult o excepţie, decât o normă, ţinând cont de prezumţia nevinovăţiei şi de argumentul în favoarea libertăţii. În fiecare caz, se va recurge la detenţia provizorie doar dacă aceasta va fi strict necesar şi în calitate de măsură de ultimă instanţă; detenţia provizorie nu va fi utilizată niciodată în scopuri represive.
Foarte importante din punctul de vedere al prezentului material sunt dispozițiile art. 6 și art. 7 (din capitolul intitulat „Justificare”). Conform art. 6, detenţia provizorie va fi în general aplicabilă doar persoanelor suspectate de comiterea unor infracţiuni privative de libertate. Prin coroborare cu definiția „detenţiei provizorii” enunțate în art. 1, rezultă că motivele verosimile privind săvârşirea unei infracţiuni trebuie să existe atât la luarea măsurii, cât și pe parcursul întregii perioade de detenție.
Apoi, art. 7 arată că o persoană poate fi plasată în detenţie provizorie dacă, în primul rând (litera a), există motive plauzibile de a suspecta că persoana respectivă a comis infracţiunea de care este acuzată. Conform definiției, „detenţia provizorie” reprezintă întreaga perioadă de detenţie a unei persoane ordonată anterior condamnării de către o autoritate judiciară, ceea ce include și prelungirile detenției. Deci, existența motivelor plauzibile de a suspecta că persoana respectivă a comis infracţiunea de care este acuzată nu trebuie să existe doar la momentul luării măsurii, ci pe parcursul întregii perioade de detenție.
În același sens sunt și prevederile art. 17 alin. (1) și art. 22 alin. (1) din Recomandarea Rec(2006)13. Art. 17 alin. (1) arată că existenţa unor motive care ar justifica menţinerea în detenţie provizorie trebuie să fie reexaminate periodic de o autoritate judiciară, care va ordona eliberarea persoanei suspectate de comiterea infracţiunii dacă constată că una sau mai multe din condiţiile enunţate în art. 6 şi art. 7 nu mai sunt întrunite. Iar conform art. 22 alin. (1), detenţia provizorie va dura doar atât timp cât toate condiţiile enunţate în art. 6 şi art. 7 sunt întrunite.
De asemenea, sub aspectul verificărilor pe care trebuie să le realizeze Judecătorul de drepturi și libertăți la momentul soluționării propunerii de prelungire (reexaminării periodice), în special cu privire la analiza probelor din care ar rezulta suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune, sunt relevante dispozițiile art. 11 din această recomandare: „Atunci când se decide menţinerea detenţiei provizorii, trebuie să se ţină cont că anumite dovezi, care mai înainte făceau această măsură să pară adecvată sau utilizarea măsurilor alternative să pară inadecvate, ar putea fi mai puţin convingătoare odată cu trecerea timpului.”
Nu în ultimul rând, facem trimitere la dispozițiile 21 alin. (1) din Recomandarea Rec(2006)13: „Orice decizie a unei autorităţii judiciare de plasare sau menţinere în detenţie provizorie sau de ordonare a măsurilor alternative trebuie să fie motivată, şi motivele invocate trebuie să fie notificate în scris persoanei afectate”.
(articol publicat și pe site-ul Juridice.ro)
[1] G. Radu, Măsurile preventive în procesul penal român, ed. Hamangiu, 2007, op.cit., p. 44.
[2] Gh. Mateuț, Fl. Predescu, Câteva considerații în legătură cu arestarea preventivă și procedura prelungirii acesteia, în Revista Dreptul nr. 4/1997, p. 73.
[3] CEDO, hotărârea din 04 aprilie 2000, cauza Witold Litwa c. Poloniei.
[4] În același sens, CEDO, hotărârea din 23 septembrie 2008, cauza Vrencev c. Serbiei.
[5] CEDO, hotărârea din 14 septembrie 2009, cauza Mihuță c. României.
[6] C. Ghigheci, Principiile procesului penal în noul Cod de procedură penală, op.cit., p. 148
[7] CEDO, hotărârea din 1 Iulie 1961, cauza Lawless c. Irlandei.
[8] CEDO, cauza Guzzardi c. Italiei, hotărârea din 6 noiembrie 1980; CEDO, cauza Ciulla c. Italiei, hotărârea din 9 noiembrie 1980; apud M. Udroiu, O. Predescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român. Tratat, ed. CH Beck, București 2008, p. 410.
[9] CEDO, hotărârea din 24 octombrie 1979, cauza Winterwerp c. Olandei; CEDO, hotărârea din 21 octombrie 1986, cauza Sanchez-Reisse c. Elveției; CEDO, hotărârea din 13 iulie 1995, cauza Kampanis c. Grecia; CEDO, hotărârea din 11 iulie 2000, cauza Trzaska c. Poloniei.
[10] M. Udroiu, O. Predescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român. Tratat, ed. CH Beck, București 2008, op.cit., p. 472.
[11] CEDO, hotărârea din 27 iunie 1968, cauza Wemhoff c. Germaniei.
[12] CEDO, hotărârea din 26 iunie 2001, cauza Ilijkov c. Bulgariei,; apud M. Udroiu, O. Predescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român. Tratat, ed. CH Beck, București 2008, p. 492.
[13] CEDO, hotărârea din 13 martie 2007, cauza Castraveț c. Moldova.
[14] CEDO, hotărârea din 18 ianuarie 2007, cauza Estrikh c. Letoniei.
[15] A se vedea și CEDO, hotărârea din 28 octombrie 1998, cauza Assenov ș.a. c. Bulgariei.
[16] CEDO, hotărârea din 26 octombrie 2006, cauza Khudobin c. Rusiei; CEDO, hotărârea din 6 noiembrie 2007, cauza Musuc c. Moldovei; CEDO, cauza Chichkov c. Bulgariei, nr. 38822/97, CEDH 2003-I.
[17] CEDO, cauza Shishkov c. Bulgariei, nr. 38822/97, ECHR 2003-I.
[18] CEDO, hotărârea din 8 aprilie 2004, cauza Belchev împotriva Bulgariei.
[19] CEDO, hotărârea din 26 februarie 2015, cauza Yevgeniy Bogdanov c. Rusiei.
[20] D. Bogdan, Arestarea preventivă și detenția în jurisprudența CEDO, Ediția a 2-a, București 2011, p. 142.
[21] CEDO, hotărârea din 4 ianuarie 2006, cauza Șarban c. Moldovei.
[22] CEDO, hotărârea din 8 iunie 1995, cauza Mansur împotriva Turciei.
[23] CEDO, hotărârea din 9 Martie 2006, cauza Svipsta c. Letoniei.
[24] CEDO, hotărârea din 31 martie 2009, cauza Mihuță c. României; CEDO, hotărârea din 10 iunie 2008, cauza Tase c. României; CEDO, hotărârea din 13 martie 2007, cauza Castraveț c. Republicii Moldova; CEDO, hotărârea din 8 iunie 1995, cauza Mansur c. Turciei; CEDO, hotărârea din 7 aprilie 2009, cauza Tiron c. României; CEDO, hotărârea din 22 noiembrie 2002, cauza Lavents c. Letoniei; CEDO, hotărârea din 21 februarie 2008, cauza Matskus c. Rusiei; CEDO, hotărârea din 2 martie 2006, cauza Dolgova c. Rusiei; CEDO, hotărârea din 4 mai 2006, cauza Ambruszkiewicz c. Poloniei; CEDO, hotărârea din 19 februarie 2008, cauza Yalcin c. Turciei; CEDO, hotărârea din 22 septembre 2005, cauza Kalay c. Turciei.
[25] CEDO, hotărârea din 13 noiembrie 2012, cauza Medințu c. României; apud A. Barbu, G. Tudor, A.M. Șinc, Codul de procedură penală. Adnotat cu jurisprudență națională și europeană, ed. Hamangiu 2016, p. 551.
[26] CEDO, hotărârea din 26 iunie 1991, cauza Letellier c. Franței.
[27] CEDO, hotărârea din 6 aprilie 2000, hotărârea Labita c. Italiei; a se vedea și CEDO, hotărârea din 8 aprilie 2004, cauza Belchev c. Bulgariei.
[28] A se vedea și CEDO, hotărârea din 24 august 1998, cauza Contrada c. Italei; CEDO, hotărârea din 23 Septembrie 1998, cauza I.A. c. Franței.
[29] CEDO, hotărârea din 12 decembrie 1991, cauza Clooth v. Belgiei.
[30] CEDO, hotărârea din 22 octombrie 1997, cauza Erdagoz c. Turciei.
[31] CEDO, hotărârea din 30 august 1990, cauza Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit al Marii Britanii.
[32] CEDO, hotărârea din 24 iunie 1982, cauza Van Droogenbroeck c. Belgiei.
[33] A se vedea și CEDO, hotărârea din 24 octombrie 1979, cauza Winterwerp c. Olandei.
[34] CEDO, hotărârea din 9 ianuarie 2003, cauza Shishkov c. Bulgariei.
[35] CEDO, hotărârea din 25 martie 1999, cauza Nikolova c. Bulgariei.
[36] CEDO, hotărârea din 29 noiembrie 1988, cauza Brogan ș.a. c. Regatul Unit al Marii Britanii.
[37] CEDO, hotărârea din 10 octombrie 2000, cauza Grauslys c. Lituaniei.
[38] CEDO, hotărârea din 21 octombrie 1986, cauza Sanchez-Reisse c. Elveției.
[39] CEDO, hotărârea din 12 decembrie 1991, cauza Toth c. Austriei.
[40] CEDO, hotărârea din 13 iulie 1995, cauza Kampanis c. Grecia.
[41] CEDO, hotărârea din 30 martie 1989, cauza Lamy c. Belgiei.
[42] CEDO, hotărârea din 26 iulie 2001, cauza Ilijkov c. Bulgariei.