Dreptul avocatului de a pune întrebări persoanelor audiate în timpul fazei de urmărire penală

În titlul acestui material, am ales să folosesc termenul de „persoane”, deoarece avocatul care asistă la efectuarea actelor de urmărire penală are dreptul de a pune întrebări oricărei persoane audiate în timpul fazei de urmărire penală, indiferent de calitatea acesteia: suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente, martor sau expert. De asemenea, în cadrul Titlului IV al Părții generale poate fi identificat Capitolul II ce poartă titlul marginal „Audierea persoanelor” (art. 104 – art. 131 C. pr. pen.), fiind prezentate regulile în materia audierii tuturor persoanelor indicate anterior.

1. În pledoaria noastră, pornim de la binecunoscutul 110 C. pr. pen. (cu titlu marginal „Consemnarea declarațiilor”) care precizează foarte clar că, în declarația suspectului sau inculpatului, seconsemnează întrebările adresate pe parcursul ascultării, menționându-se cine le-a formulat.

Apreciem că orice teorie care ar contrazice ideea că avocatul nu are dreptul de a pune întrebări persoanei audiate este demontată chiar de această precizare a legii, fiind evident că, dacă legiuitorul avea de gând să permită doar organelor de urmărire penală să adreseze întrebări, atunci nu ar mai fi fost necesar să existe mențiunea respectivă.

Este de la sine înțeles că, după ce suspectul, inculpatul sau orice altă persoană audiată sunt lăsate să declare tot ceea ce doresc referitor la fapta prevăzută de legea penală, respectiv asupra unor fapte sau împrejurări de fapt care constituie obiectul probațiunii în cauză, organele de urmărire penală vor pune întrebări, în acord cu dispozițiile art. 109 alin. (1) C. pr. pen. Deci, ar fi absurd ca – înainte de fiecare întrebare adresată – în declarație să se consemneze că organul de urmărire penală care administrează declarația a formulat o altă întrebare. Prin urmare, textul legal indicat a vizat consemnarea întrebărilor adresate de restul persoanelor care participă la audierea persoanei respective, în afară de organele de urmărire penală.

Precizăm că există trimiteri la dispozițiile art. 110 C. pr. pen., ce privesc consemnarea declarațiilor suspectului sau inculpatului, și în alte texte ale Codului de procedură penală:

– 111 alin. (3) C. pr. pen. (modul de audiere a persoanei vătămate);

– 123 alin. (3) C. pr. pen. (consemnarea declarațiilor martorului);

– 328 C. pr. pen. (consemnarea declaraţiilor inculpaţilor, ale martorilor ori ale altor persoane audiate în faza de judecată).

De asemenea, art. 81 lit. g) C. pr. pen. („Drepturile persoanei vătămate”) arată că, în cadrul procesului penal (deci și în faza de urmărire penală), persoana vătămată are dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor. Cum avocatul este reprezentant și apărător ales al persoanei vătămate, înseamnă că – dacă asistă la audierea unei persoane – are dreptul de a adresa întrebări. De asemenea, partea civilă (art. 85 C. pr. pen.) și partea responsabilă civilmente (art. 87 C. pr. pen.) au aceleași drepturi precum persoana vătămată, existând trimiterile exprese către „drepturile prevăzute la art. 81 C.pr.pen.”.

Cu această ocazie, sesizăm o omisiune a legiuitorului: în cuprinsul art. 83 C. pr. pen. („Drepturile inculpatului”) nu a prevăzut că inculpatul ar avea dreptul de a adresa întrebări celorlalte părți, subiecților procesuali principali, martorilor şi experţilor. Implicit, și în cazul suspectului operează aceeași omisiune deoarece, conform art. 78 C. pr. pen., („Drepturile suspectului”), suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.

Ca urmare a acestei omisiuni rezultă că persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente au dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor, în cadrul procesului penal. În schimb, inculpatul și suspectul nu ar avea acest drept. Sperăm doar că această „omisiune” va fi rectificată de legiuitor în viitorul apropiat, fără să mai fie nevoie de intervenția Curții Constituționale a României.

2. Apoi, este de observat că dispozițiile 110 C. pr. pen. constituie regula și în ceea ce privește consemnarea declarațiilor luate în faza de judecată. Art. 382 C. pr. pen. (intitulat „Consemnarea declarațiilor”) arată că „declarațiile și răspunsurile inculpaților, ale martorilor ori ale altor persoane audiate în cauză se consemnează întocmai în condițiile prevăzute la art. 110 alin. (1)-(4), întrebările respinse urmând a fi consemnate în încheierea de ședință potrivit art. 378-380”.

De altfel, și doctrina a arătat că audierile din etapa cercetării judecătorești au loc potrivit regulilor din Partea Generală a Codului de procedură penală, în condițiile art. 107 – 110 C. pr. pen.[1].

În consecință, este absurd să atribuim două interpretări diferite aceluiași text de lege, în funcție de momentul procesual în care ne aflăm:

– în faza de judecată, aplicăm întocmai condițiile prevăzute la 110 C. pr. pen. și, prin urmare, avocatul are dreptul de a formula întrebări care, pe deasupra, mai sunt și consemnate în declarație;

– însă, în faza de urmărire penală, aplicăm același 110 C. pr. pen., dar nu permitem avocatului să adreseze întrebări persoanelor audiate și nici nu consemnăm în declarație întrebările formulate de acesta.

Dispozițiile art. 110 C. pr. pen. nu pot cunoaște decât o singură interpretare, indiferent de momentul procesual în care se administrează proba respectivă, iar avocatul are astfel dreptul să pună întrebări persoanelor audiate în faza de urmărire penală, la fel ca în faza judecății. În caz contrar, înseamnă că toate instanțele de judecată au aplicat în mod greșit dispozițiile art. 382 C. pr. pen. care fac trimitere la condițiile stabilite de art. 110 C. pr. pen. și care punctează că aceste condiții se vor aplica „întocmai”.

3. În egală măsură, așa cum se poate observa din imaginea sa de ansamblu, începând cu data de 01 februarie 2014, procesul penal a fost regândit de legiuitor astfel încât faza urmăririi penale a dobândit un rol mult mai important în administrarea probatoriului, fiind obligatoriu a fi respectate principiile fundamentale ale întregului procesul penal: dreptul la apărare și caracterul echitabil al procesului penal.

Prin actualul Cod de procedură penală, legiuitorul a acordat o importanță sporită fazei de urmărire penală rezultă și din următoarele prevederi legale, extrem de importante în dinamica unui proces penal:

– dacă nu s-au formulat cereri și excepții ori nu a ridicat din oficiu excepții, la expirarea termenelor prevăzute la art. 344 alin. (2) sau (3), Judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor de către organele de urmărire penală și a efectuării actelor de urmărire penală – 346 alin. (2) C. pr. pen.;

– probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești – 374 alin. (7) C. pr. pen.

În egală măsură, art. 10 C. pr. pen. arată că dreptul la apărare este un principiu fundamental al întregului proces penal, deci trebuie respectat și aplicat inclusiv în faza de urmărire penala. Apoi, la alineatul (2) se arată că avocatul are dreptul să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării.

Or, dacă un avocat asistă la audierea unei persoane în cursul urmăririi penale, una dintre „înlesnirile necesare pregătirii apărării” constă și în posibilitatea ca avocatul prezent să adreseze întrebări persoanei respective, iar întrebările și răspunsurile să fie consemnate în declarație. Sau, dacă întrebările vor fi respinse de către organele de urmărire penală, să fie consemnate într-un proces-verbal anexat declarației respective.

Astfel cum se cunoaște, actuala reglementare procesual penală permite avocatului să consulte dosarul de urmărire penală pe tot parcursul procesului penal, iar acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv. Așadar, dacă avocatul are acest drept, atunci care ar mai fi rațiunea de a participa la toate actele de urmărire penală, ceea ce reprezintă muncă și timp din partea avocatului, în condițiile în care ar putea să consulte declarațiile și restul actelor doar într-o singură zi?

Sau prezența avocatului este considerată doar o garanție a respectării regulilor procedurale stabilite de art. 100 – 102 C. pr. pen., în timpul audierii persoanelor? (alegem să nu fim de acord cu această teorie, deoarece ar înseamnă că, atunci când nu participă un avocat la audierea unei persoane, există riscul de a nu fi respectate regulile procedurale respective)

Însă, a recunoaște avocatului dreptul de a consulta dosarul în timpul urmăririi penale (chiar din primele stagii ale acestei faze), fără a permite un rol activ acestuia în timpul efectuării actelor de urmărire penală și fără a i se permite să exercite dreptul la apărare al clientului său, indiferent că este inculpat, suspect sau persoană vătămată, reprezintă o contradicție principială, un non-sens.

Dacă nu s-ar fi recunoscut acest rol activ al avocatului în timpul urmăririi penale, atunci procedura „prezentării materialului de urmărire penală” la finalul urmăririi penale era în continuare reglementată de codul de procedură penală și, de asemenea, nu ar fi existat dreptul consultării dosarului de urmărire penală, chiar din etapele incipiente ale urmăririi penale.

Evident, legiuitorul a avut în vedere ipoteza care respectă cele două principii fundamentale ale procesului penal enunțate mai sus, iar avocatul (care are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală) are și dreptul să adreseze întrebări persoanelor audiate în timpul urmăririi penale și/sau să formuleze orice fel de obiecțiuni pe care le consideră necesare (spre exemplu, în cazul efectuării percheziției domiciliare, procesul-verbal întocmit trebuie să cuprindă și obiecțiile sau explicațiile persoanelor care au participat la efectuarea percheziției).

Nu în ultimul rând, a permite avocatului să adreseze întrebări persoanelor audiate în faza de urmărire penală, precum și consemnarea acestor întrebări și a răspunsurilor aferente, reprezintă atât un act de bună-credință din partea organelor de urmărire penală, cât și o modalitate de a se evita ca proba respectivă sa fie contestată ulterior, în procedura Camerei preliminare ori în faza de judecată, potrivit art. 374 alin. (7) C. pr. pen., și astfel să trebuiască a fi administrată din nou (nemijlocit), de către instanța de judecată.

4. Așa cum arătam mai sus, rolul deosebit de important pe care l-a căpătat faza de urmărire penală în actualul proces penal rezultă și din eliminarea procedurii „prezentării materialului de urmărire penală”, întrucât s-a considerat că se asigură o apărare efectivă a părților și a subiecților procesuali principali încă din faza de urmărire penală. Prin urmare, și organele de urmărire penală au obligația de a asigura respectarea dispozițiilor 8 si art. 10 C. pr. pen., deoarece aceste principii sunt specifice întregului proces penal.

În egală măsură, se observă că principiul specific fazei de judecată ce consta în obligativitatea administrării nemijlocite a probelor de către instanța de judecată a fost modificat, astfel încât să nu mai fie necesară readministrarea tuturor mijloacelor de probă care au fost deja administrate în cursul urmăririi penale. Art. 374 alin. (7) C. pr. pen. arată că probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești.

Deci, așa cum precizam, acesta este un alt element care demonstrează importanța fazei de urmărire penală, respectiv importanța probelor deja administrate în faza respectivă.

Cu toate acestea, există în continuare organe de urmărire penală care nu permit avocaților prezenți la efectuarea unui act de urmărire penală să adreseze întrebări persoanei audiate sau să formuleze obiecțiuni cu privire la respectivul act.

5. Curtea europeană a subliniat, în repetate rânduri, ca garanțiile fundamentale regăsite în 6 al Convenției sunt pe deplin aplicabile și în faza urmăririi penale. Art. 6 se aplică în toate fazele procedurale care sunt relevante cu privire la pronunțarea unei hotărâri referitoare la vinovăția sau nevinovăția unei persoane, începând cu ancheta efectuată de poliție și continuând pană la epuizarea tuturor căilor ordinare de atac[2].

Momentul de la care se poate discuta despre garantarea drepturilor prevăzute de Convenția europeană și aplicarea efectivă a acestor garanții este cel al formulării unei acuzații. Așa cum se cunoaște, acuzația în materie penală constituie notificarea oficială, emisă de o autoritate competentă, prin care se impută unei anumite persoane săvârșirea unei infracțiuni, ceea ce atrage repercusiuni importante asupra persoanei acuzate.

Apoi, principiul egalității armelor, componentă a dreptului la un proces echitabil, reprezintă tratarea în mod egal a părților pe toată durata desfășurării procesului penal, fără ca una dintre aceste părți să fie avantajată în raport cu celelalte părți din proces. Așadar, fiecare parte (personal sau prin reprezentant) trebuie să aibă posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza în asemenea condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu adversarul ei, scopul fiind păstrarea justului echilibru între părți.

Așa cum s-a arătat și în doctrină[3], principiul egalității părților se aplică atât în relațiile dintre părțile din cadrul unui proces penal, cât și în relațiile dintre acestea și Ministerul Public. Instanța de contencios european procedează la o analiză a intervenției Ministerului Public și insistă asupra „rolului său real”. Deși statutul și atribuțiile Ministerului Public garantează (sau ar trebui să garanteze) obiectivitatea intervențiilor sale, concluziile formulate de parchet au totuși o autoritate deosebită și nu sunt neutre pentru persoana în cauză. Astfel, noțiunii de parte stricto sensu, înțeleasă în sensul procedural obișnuit, i se va suprapune aceea de parte lato sensu, desemnând persoana a cărei intervenție în cadrul procedurii nu este neutră, ci are ca scop influențarea deciziei judecătorului. Nimic nu se opune, așadar, conform acestei accepțiuni, ca judecătorul european să aplice în privința Ministerului Public principii destinate exclusiv (egalitatea armelor) sau care în principal (contradictorialitatea) guvernează raporturile dintre părți, în cazul în care se constată, într-o anumită fază de desfășurarea a procedurii, că Ministerul Public acționează ca parte lato sensu.

Principiul egalității între acuzare și apărare este o cerință și, în egală măsură, o garanție pentru echilibrul între interesele individului și cele ale societății, indiferent de momentul procesual în care ne aflăm. Numai o procedură echitabilă în integralitatea sa, care implică egalitatea armelor, constituie cadrul în care va fi realizat acel echilibru efectiv și concret între drepturile acuzării și cele ale apărării[4]. Așadar, chiar dacă Ministerul Public are un rol deosebit în protejarea ordinii publice, aceasta nu justifică crearea ab initio pentru procuror a unei poziții privilegiate în cadrul procedurilor, care să le plaseze pe celelalte parți într-un net dezavantaj în raport cu Ministerul Public[5].

6. Nu în ultimul rând, să ne imaginăm următoarea ipoteză, întâlnită deseori în practică:

– avocatul părților sau al subiecților procesuali principali asistă la efectuarea actelor de urmărire penală;

– avocatul părților și subiecților procesuali principali nu are dreptul să intervină, să formuleze întrebări sau obiecțiuni;

– instanța de judecată nu readministrează în cursul cercetării judecătorești probele administrate în cursul urmăririi penale, motivând că avocatul a fost prezent, deci nu pot exista motive de nelegalitate;

– judecata are loc pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, dar inculpatul nu a apelat la procedura abreviată a recunoașterii învinuirii, reglementată de art. 374 alin. (4) – 375 C. pr. pen.

Facem trimitere și la cauza Colac împotriva României[6] din 10 februarie 2015 în care Curtea Europeană a precizat că prevederile „art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenție consacră principiul potrivit căruia, înainte de condamnarea unui acuzat, toate probele împotriva acestuia trebuie prezentate, în mod obișnuit, în ședință publică, în prezența acestuia, în scopul dezbaterii contradictorii; principiul fundamental este acela că un inculpat într-un proces penal ar trebui să aibă posibilitatea efectivă de a contesta probele în acuzare”.

Iar acest drept de a „contesta probele” nu se referă doar la o cerere formală prin care acuzatul contestă probele, așa cum eronat este interpretat art. 374 alin. (7) C. pr. pen., instanța europeană continuând cu următoarele precizări: „Dreptul la apărare, ca regulă, impune nu numai ca un inculpat să cunoască identitatea acuzatorilor săi astfel încât să fie în măsură să conteste probitatea și credibilitatea lor, dar și ca acuzatul să aibă posibilitatea adecvată și corespunzătoare de a confrunta și de a adresa întrebări martorilor în acuzare, fie când martorul dă declarația sa sau într-o etapă ulterioară a procesului”.

Deci, și instanța europeană recunoaște acuzatului și, implicit, avocatului său (ca reprezentant și apărător al acestuia) dreptul de a confrunta și de a adresa întrebări martorilor în acuzare, în două momente distincte:

– fie când martorul dă declarația sa (moment identificat de cele mai multe ori în faza urmăririi penale);

– sau într-o etapă ulterioară a procesului.

În aceste condiții, ne întrebăm în mod foarte serios dacă procesul penal român mai cunoaște caracterul de echitabilitate, după data de 01 februarie 2014, deoarece:

– avocatul nu are dreptul de a interveni în faza de urmărire penală (conform unor opinii);

– procedura „prezentării materialului de urmărire penală” nu mai există;

– obligativitatea administrării nemijlocite a tuturor probelor de către instanța de judecată nu mai există, grație art. 374 alin. (7) C. pr. pen.

Astfel, se poate ajunge la concluzia periculoasă că un cod de procedură penală intrat în vigoare în anul 1969 respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului mai mult (și mai bine) decât o face un cod din anul 2014. Iar numeroasele decizii de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate emise de Curtea Constituțională a României cu referire la dispozițiile Codului de procedură penală din 2014, decizii în care se repetă, în mod aproape obsesiv, că se încalcă dreptul de apărare și supremația legilor sau că nu există egalitate de arme între acuzare și apărare vin în susținerea acestei concluzii periculoase.

Dacă acceptăm că faza urmăririi penale are un rol important în desfășurarea procesului penal actual, dar – în același timp – limităm exercitarea dreptului la apărare în această fază, iar avocații părților și al subiecților procesuali principali nu au niciun drept cu ocazia audierii persoanelor în timpul urmăririi penale (în afară de a sta pe un scaun, când există, și de a nota declarația persoanei respective), coroborat cu faptul că instanța are acum posibilitatea legală de a respinge cererea de a fi readminstrate probele în mod nemijlocit, înseamnă că procesul penal nu a progresat în direcția bună, ci în sensul opus respectării dreptului la apărare.

(articol publicat și pe site-ul Juridice.ro)


[1] N. Volonciu, A.S. Uzlău și colaboratorii, Noul Cod de procedură penală. Comentat, ed. Hamangiu 2014, p. 962; A. Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea Specială, Ediția 2, ed. CH Beck 2015, p. 434.
[2] S. Trechsel, Drepturile omului în procedurile penale, ed. Universității Oxford, 2006, op.cit., p. 32.
[3] M. Udroiu, O. Predescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român. Tratat, ed. C.H. Beck, București 2008, op.cit., p. 656 și urm.
[4] J.-F. Renucci, Tratat de Drept european al drepturilor omului, ed. Hamangiu 2009, p. 482 și urm.
[5] CEDO, hotărârea din 06 aprilie 2006, cauza Stankiewitz c. Poloniei.
[6] CEDO, hotărârea din 10 februarie 2015, cauza Colac împotriva României (publicată în M.Of. nr. 619 din 14.08.2015, Partea I.