Potrivit art. 94 alin. (1) C. proc. pen., ”avocatul părților și al subiecților procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv.” De asemenea, alineatul (3) precizează că, ”în cursul urmăririi penale, procurorul stabilește data și durata consultării într-un termen rezonabil. Acest drept poate fi delegat organului de cercetare penală.”
1. Considerăm că aspectele sunt prezentate destul de clar de către legiuitor, cu o singură mențiune: ar trebui să existe o delegare automată a dreptului de a stabili data și durata consultării dosarului către organele de cercetare penală în dosarele în care acestea sunt cele care efectuează urmărirea penală. Astfel, formularea ar putea să fie următoarea: ”În cursul urmăririi penale, procurorul sau organele de cercetare penală care efectuează urmărirea penală stabilesc data și durata consultării într-un termen rezonabil”.
S-ar evita acele situații în care avocații sunt obligați să se prezinte la sediul parchetului pentru a depune cererea de consultare a dosarului, astfel încât să fie în posesia unui exemplar cu viză. Apoi, ar fi evitată și perioada de așteptate ulterioară, drumurile la sediul organului de cercetare penală și/sau telefoanele pentru a afla dacă procurorul a admis sau a respins cererea. În același timp, practica a demonstrat că răspunsul procurorului (ordonanța) vine destul de târziu față de momentul în care avocatul și-a exercitat dreptul de a solicita consultarea dosarului.
Apoi, ar fi evitată și acea situație (probabilă doar după Legea lui Murphy) în care cererea avocatului nu a mai ajuns la procuror, deoarece s-a observat la nivelul registraturii parchetului că dosarul penal fusese anterior transmis spre instrumentare către o secție de poliție. Și astfel, cererea a fost și ea transmisă după dosarul penal respectiv… la secția de poliție.
Ne vine greu să credem că legiuitorul a avut încredere în organele de cercetare penală să efectueze urmărirea penală într-o cauză, dar nu a avut încredere să le acorde și dreptul de a răspunde unei cereri de consultare a dosarului. Oricum, în realitate, credem că organul de cercetare penală nu ar admite/respinge cererea fără să se consulte în prealabil și cu procurorul care supraveghează dosarul.
2. De asemenea, s-ar evita o altă situație, întâlnită destul de des în practică, în care avocatul părților și al subiecților procesuali principali, după ce a obținut aprobarea procurorului de a consulta dosarul și după ce și-a exercitat în mod efectiv acest drept, constată că nu poate obține fotocopii pe cheltuiala clientului, deoarece”procurorul nu a aprobat prin ordonanța emisă și eliberarea unor fotocopii după înscrisurile/actele aflate la dosar, ci doar consultarea dosarului”.
În zadar vor fi invocate prevederile art. 94 alin. (2) C. proc. pen., conform cărora ”consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informații din dosar, precum și de a obține fotocopii pe cheltuiala clientului”. Va fi necesară a doua cerere către procuror (înregistrată la parchet) prin care i se va solicita în mod expres să aprobe și eliberarea unor fotocopii după înscrisurile/actele aflate la dosar, abia după cea de-a doua ordonanță, fotocopiile necesare urmând a fi obținute. Însă… destul de târziu față de momentul în care a fost studiat în mod efectiv dosarul și foarte târziu față de momentul în care avocatul și-a exercitat dreptul de a solicita consultarea dosarului.
Astfel, față de situațiile descrise mai sus, recomandarea noastră este ca solicitarea de consultare a dosarului (indiferent de cine este făcută) să fie formulată într-o asemenea manieră încât procurorul, dacă o admite, să menționeze în mod expres că aprobă atât ”consultarea dosarului”, cât și ”eliberarea/obținerea unor fotocopii după înscrisurile/actele aflate la dosar”. O soluție ar fi ca însuși titlul cererii respective să fie formulat în acest fel: ”Cerere de consultare a dosarului și de eliberare/obținere a unor fotocopii”.
3. Dorim să facem o scurtă paranteză, cu această ocazie, și să precizăm că este destul de evident că, dacă legiuitorul a apreciat că avocatul are acest drept, cu atât mai mult părțile și subiecții procesuali principali beneficiază de aceleași drepturi. De precizat că art. 78 cu referire la art. 83 C. proc. pen., art. 81 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., art. 83 lit. b) C. proc. pen., art. 85 alin. (1) și art. 87, ambele cu referire la art. 81 C. proc. pen., menționează că părțile și subiecții procesuali principali au ”dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii”. Dar această sintagmă (”în condițiile legii”) ar putea crea confuzii, în sensul că trebuie aplicate prevederile legale care reglementează procedura de consultare a dosarului. Iar cum acestea se regăsesc doar în cuprinsul art. 94 C. proc. pen. din Capitolul VII (intitulat ”Avocatul. Asistența juridică și reprezentarea”), s-ar putea crea confuzia că părțile și subiecții procesuali principali au dreptul de a consulta dosarul doar prin intermediul avocatului. Și pentru a evita orice discuție, prin Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a Codului de procedură penală, la articolul 94, după alineatul (7), legiuitorul a introdus un nou alineat cu următorul cuprins: ”(8) Dispozițiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător cu privire la dreptul părților și al subiecților procesuali principali de a consulta dosarul.”
4. Oricum, nu putem să nu observăm că exercitarea dreptului de consultare a dosarului, recunoscut avocatului, părților și subiecților procesuali principali este destul de anevoioasă. Aceasta, în condițiile în care dreptul unei persoane reprezintă acea facultate (prerogativă), recunoscută acesteia, de a-și valorifica un anume interes, legalmente protejat[1]. Pe bună dreptate, apreciem că folosirea cuvântului ”drept” de două ori în același alineat (1) al art. 94 C. proc. pen. demonstrează că dreptul nu se referă doar la acțiunea de ”a solicita” ceva, ci are în vedere chiar obiectul solicitării: consultarea dosarului. La urma urmei, oricine are doar dreptul de a solicita ceva, fără a trebui să fie avocat, parte sau subiect procesual principal. Deci, art. 94 C. proc. pen. se referă la dreptul, recunoscut de lege, de consultare a dosarului, fiind relevant în acest sens și alineatul (8) al art. 94 C. proc. pen. la care am făcut referire mai sus.
5. Dovada susținerii noastre se regăsește și în formularea aleasă de legiuitor pentru alineatul (4) al aceluiași art. 94 C. proc. pen. care stabilește că ”în cursul urmăririi penale, procurorul poate restricționa motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfășurări a urmăririi penale. După punerea în mișcare a acțiunii penale, restricționarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile”.
Însă, chiar și cu privire la acest alineat, apare o nouă problemă, și anume aceea că legiuitorul a uitat să menționeze de când încep să curgă cele 10 zile: de la data punerii în mișcare a acțiunii penale sau de la data înregistrării cererii de consultare a dosarului?
Cu privire la termenul de 10 zile, cel mai probabil, legiuitorul a avut în vedere protejarea bunei desfășurări a urmăririi penale, în special, şi a procesului penal, în general. De obicei, după punerea în mișcare a acțiunii penale urmează o serie de acte procesuale şi procedurale legate de instituția măsurilor preventive. Astfel, prin stabilirea acelui termen de 10 zile, s-a eliminat posibilitatea ca apărătorii inculpatului sau inculpatul să îngreuneze, sub orice formă, desfășurarea procesului penal.
Însă, cu toate că acest demers legal este de înțeles, nu ne putem explica de ce legiuitorul a uitat să precizeze de când începe să curgă termenul de 10 zile (momentul ab initio). Beneficiind de această formulare lacunară, procurorul poate impune o restricționare a consultării dosarului pentru o perioadă de 10 zile de la momentul înregistrării cererii, chiar dacă aceasta s-a realizat la peste 10 zile după punerea în mișcare a acțiunii penale. Din moment ce legea nu precizează exact, se poate interpreta în ambele sensuri.
De aceea, recomandarea este ca, la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale și chemării inculpatului pentru a fi audiat (art. 309 C. proc. pen.), să fie înregistrate la nivelul parchetului două cereri distincte:
– solicitarea consultării dosarului și eliberarea unor fotocopii după actele dosarului, în baza art. 94 C. proc. pen., cu referire specială la alin. (4) teza a II-a;
– cerere pentru eliberarea unei copii a ordonanței prin care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, conform art. 309 alin. (3) C. proc. pen.
6. Este de necontestat faptul că declarația inculpatului are o dublă funcționalitate în procesul penal: pe de-o parte, furnizează informațiile necesare aflării adevărului, iar pe de altă parte, constituie o modalitate prin intermediul căreia inculpatul îşi exercită dreptul său de apărare, la momentul în care procurorul constată că existe probe din care rezultă că respectivul a săvârșit infracțiunea. În egală măsură, conform art. 10 alin. (2) C. proc. pen., părțile, subiecții procesuali principali şi avocatul au dreptul să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării. Această regulă, impusă de Convenția europeană a drepturilor omului prin articolul 6 parag. 3, tinde să acopere dezechilibrul care există, în materie penală, între cel acuzat și procuror, care dispune de mijloace materiale şi logistice importante, asigurând astfel echitatea procedurii[2].
De aceea, considerăm că era mai logic și mai simplu pentru desfășurarea procesului penal ca, la momentul în care inculpatul se prezintă la sediul organului de urmărire penală pentru a fi audiat, în condițiile art. 309 alin. (2) C. proc. pen., legea să prevadă ca inculpatului – înainte de audiere – să i se înmâneze o copie a ordonanței prin care a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa (in extenso).
Cu privire la procedura actuală, prin care inculpatul este cel obligat să formuleze cerere scrisă pentru a i se comunica o copie a ordonanței prin care a fost pusă în mișcare acțiunea penală (deci, prin care au fost formulate acuzațiile), nu reușim să înțelegem raționamentul legiuitorului. Aceasta în condițiile în care nu există niciun text de lege care să oblige organele de urmărire penală să înainteze către persoana acuzată o copie a ordonanței prin care s-a dispus efectuarea în continuarea urmărirea penală față de aceasta, devenind astfel suspect.
Este adevărat că, în acord cu Directiva 2012/13/UE din 22 mai 2012 a Parlamentului European şi a Consiliului privind dreptul la informare al suspecților/acuzaților în cadrul procedurilor penale (Letter of Rights[3]), organele de urmărire penală comunică suspectului și/sau inculpatului un proces-verbal de aducere la cunoștință a acuzațiilor formulate, a drepturilor și a obligațiilor. Dar acest proces-verbal conține doar o prezentare sumară a acuzației și, de cele mai multe ori, conține doar încadrarea juridică a faptei, fără niciun fel de referire la probele care susțin acuzația. De aceea, chiar dacă înțelegem de ce suspectul nu trebuie să aibă dreptul absolut de a cunoaște și de a i se comunica ordonanța prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmărirea penală față de aceasta, nu putem accepta ca inculpatul să nu cunoască întreaga ordonanță de punere în mișcare a acțiunii penale înainte de audierea sa în calitate de inculpat. De asemenea, se impune ca inculpatul să cunoască acest act și datorită faptului că este considerat de actualul Cod de procedură penală ca fiind cel mai important act emis de către procuror, în contextul formulării acuzațiilor. De menționat în acest sens că, potrivit art. 327 C. proc. pen., rechizitoriul nu mai constituie act de inculpare (așa cum prevedea Codul de procedură penală anterior).
7. Așa cum menționam și în cele de mai sus, după momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, observăm că legiuitorul a reglementat o garanție a exercitării efective a dreptului la apărare, prevăzută de art. 94 alin. (4) noul C. proc. pen., potrivit căruia, după punerea în mişcare a acţiunii penale, procurorul mai poate restricționa consultarea dosarului de către avocat pentru cel mult 10 zile. Însă, este această garanție absolută? Ce se întâmplă dacă inculpatului i se refuză dreptul de a consulta dosarul chiar și după trecerea celor 10 zile? Există o sancțiune procedurală legală pentru situația în care organele de urmărire penală refuză să pună la dispoziția inculpatului dosarul și, în același timp, emit rechizitoriu și dispun trimiterea în judecată?
Teoretic, restrângerea – sub orice formă – a dreptului inculpatului sau a avocatului acestuia de a consulta dosarul de urmărire penală, după ce a fost pusă în mișcare acțiunea penală, este ilegală. Astfel, ar putea fi invocată nulitatea relativă a rechizitoriului, dar ne vine greu a crede că judecătorul de cameră preliminară va decide că s-a produs o vătămare a drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, fiind necesară desființarea actului de sesizare a instanței și restituirea cauzei la parchet. Aceasta în condițiile în care nu a fost încălcată nicio dispoziție legală care reglementează emiterea rechizitoriului și trimiterea în judecată, iar dosarul poate fi consultat la arhiva instanței, în procedura camerei preliminare.
Vechiul Cod de procedură penală reglementa prezentarea materialului de urmărire penală, moment ”sacru” în strategia de apărare a oricărui inculpat, ce trebuia realizată în mod obligatoriu. În caz contrar, urmărirea penală nu era considerată completă, cauza nu era rezolvată și nu se putea dispune trimiterea în judecată. Exista o excepție de la această procedură obligatorie, prevăzută de art. 254 C. proc. pen. anterior, cu referire la situația în care inculpatul sau apărătorul său au lipsit în mod nejustificat la chemarea organului de urmărire penală ori au refuzat în mod nejustificat să ia cunoștință de materialul de urmărire penală ori era dispărut. Astfel, chiar dacă prezentarea materialului de urmărire penală era obligatorie, putea fi evitată tergiversarea procesului.
Observăm așadar că procedura veche era în consens cu principiul prezumției de nevinovăție, fiind respectată pe deplin regula stabilită încă de pe timpul domniei împăratului roman Justinian I (secolul al VI-lea): ”Ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat”. În ansamblu, organele de urmărire penală strângeau probele, formulau acuzația și apoi îl chemau pe inculpat pentru a-i prezenta probele în acuzare. Însă, nu putem să nu observăm și că, în prezent, inculpatul (cel care neagă) trebuie să întreprindă o serie de demersuri pentru a afla care este acuzația și pentru a i se prezenta probele pe care se bazează acea acuzație. Iar dacă dorește fotocopii după înscrisurile aflate la dosar trebuie să plătească din propriile resurse. Comparativ cu procesul civil, este ca și cum intimatul ar trebui să plătească o parte din taxa judiciară de timbru și să-l roage pe reclamant să-i comunice cererea de chemare în judecată, respectiv probele/înscrisurile pe care se bazează.
Ne putem imagina și un caz ipotetic: dacă un procuror și-ar dori, ar putea să trimită un inculpat în judecată fără să îi prezinte dosarul? Noi credem că da, deoarece nu există nicio dispoziție legală care să-i interzică aceasta. Mai mult decât atât, legea a instituit un termen de 10 zile după punerea în mișcare a acțiunii penale, în care procurorul poate restricționa (fără niciun motiv) consultarea dosarului. De asemenea, nu am regăsit nicio sancțiune procedurală expresă pentru situația în care părțile, subiecții procesuali principali sau avocații au formulat cerere de consultare a dosarului, însă nu au primit niciun răspuns, iar dosarul a fost transmis către instanță.
Din practică, trebuie să recunoaștem că nu am întâlnit un asemenea caz, dreptul la apărare fiind respectat de către organele de urmărire penală, accesul la dosar fiind permis după punerea în mișcare a acțiunii penale, iar întreg materialul de urmărire penală fiind pus la dispoziția persoanelor interesate în mod neîngrădit. Cu toate acestea, apreciem că legiuitorul ar fi trebuit să instituie garanții serioase cu privire la respectarea dreptului la apărare, dublate de sancțiuni care să fie aplicate ori de câte ori legea a fost încălcată.
Altfel, persoanele interesate (în special, inculpatul) pot fi lipsite de un moment procesual important în care să își exercite în mod efectiv și deplin dreptul la apărare, prin studiul dosarului, formularea unor cereri în apărare, invocarea unor excepții sau propunerea unor probe. Raportat la obiectul și procedura camerei preliminare (care urmează imediat după trimiterea în judecată), se poate observa că persoana interesată nu are temeiul legal să formuleze cereri în apărare sau să propună probe, fiind obligată să aștepte să ajungă în fața instanței de judecată. Însă, timpul scurs între cele două momente nu va fi în favoarea persoanei interesate, de cele mai multe ori aceasta fiind chiar inculpatul care dorește să combată acuzațiile procurorului.
Mai mult decât atât, în cadrul reglementării procedurii camerei preliminare (considerată ”fază a procesului penal” de o parte a doctrinei), nu se prevede în mod expres dreptul inculpatului şi al avocatului de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală, astfel cum se prevede – spre exemplu – în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile preventive [art. 94 alin. (7) C. proc. pen.] sau în cursul judecății [art. 356 alin. (1) C. proc. pen.]. Se poate face o aplicare a dispozițiilor cu caracter general prevăzute de art. 94 alin. (1) noul C. proc. pen., însă ar fi binevenită și o dispoziție expresă, la fel ca în exemplele de mai sus.
De asemenea, considerăm că ar trebui instituit măcar un termen dilatoriu (de 20-30 de zile) de la comunicarea către inculpat a punerii în mișcare a acțiunii penale, în interiorul căruia să fie interzisă trimiterea în judecată a inculpatului sub sancțiunii nulității absolute a rechizitoriului. De asemenea, și în cazul în care inculpatul sau avocatul acestuia au formulat cerere de consultare a dosarului, ar trebui să existe o dispoziție legală care să creeze cadrul în care dosarul să fie pus la dispoziția acestora, în mod obligatoriu, pentru o anumită perioadă de timp (15-20 de zile), sub aceeași sancțiune a nulității absolute a rechizitoriului dacă procedura nu este respectată.
(articol publicat și pe site-ul Juridice.ro)
[1] N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ediția 5, ed. C.H. Beck, București 2014, p. 30 și urm.
[2] R. Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentarii şi Explicaţii, Ediţia 2, ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008, p. 363.
[3] Dreptul la informații în procesul penal.