1. Considerații generale
Deşi a păstrat concepţia tradiţională asupra noţiunii de proces penal, noul Cod de procedură penală[1] a reorganizat unele instituţii sau le-a „scris” diferit. După trimiterea în judecată, atât în vechiul, cât şi în noul Cod era/este posibil un „dialog” între organe judiciare diferite, pentru regularizarea actului de sesizare a instanţei. În vechiul Cod, acest dialog se purta între procuror şi instanţa de judecată (art. 300 din vechiul C. pr. pen.[2]). În noul Cod, funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată (dar şi a soluţiilor de netrimitere) este realizată de către un organ judiciar distinct de instanţa de judecată, respectiv de către judecătorul de cameră preliminară.
Obiectul camerei preliminare este, în mod incontestabil, mult mai amplu decât verificarea efectuată în temeiul art. 300 din C. pr. pen. 1968. Acestui text i se adăugau prevederile art. 332 din același Cod, care permiteau restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, în anumite situații. Pe lângă verificarea regularităţii rechizitoriului, în camera preliminară se statuează asupra legalităţii administrării probelor şi asupra legalităţii actelor efectuate de către organele de urmărire penală, precum şi asupra competenţei instanţei sesizate.
Tocmai acest rol al judecătorului de cameră preliminară, de a verifica regularitatea actului de sesizare a instanţei, care are, aparent, elemente de continuitate faţă de prevederile art. 300 din C. pr. pen. 1968, ne preocupă, urmând a stabili în ce măsură asemănările şi deosebirile dintre vechea şi noua reglementare permit sau nu alte interpretări decât cele consacrate deja de doctrina şi practica judiciară scrise sub imperiul vechiului Cod.
Aşa cum prevede, în prezent, art. 344 C. pr. pen., inculpatul (şi, după Decizia nr. 641/2014 a Curţii Constituţionale[3], orice altă parte sau persoana vătămată) poate invoca neregularităţi ale actului de sesizare, pe care, în măsura în care şi le însuşeşte sau dacă a invocat unele din oficiu, judecătorul de cameră preliminară le comunică parchetului. Desigur, excepţiile şi cererile reţinute de judecătorul de cameră preliminară în acea încheiere pot privi toate aspectele ce fac obiectul camerei preliminare, însă obiectul analizei noastre este doar ceea ce priveşte neregularitatea actului de sesizare.
În termen de 5 zile de la această comunicare, procurorul remediază neregularităţile şi comunică judecătorului de cameră preliminară menţinerea dispoziţiei de trimitere în judecată sau, după caz, solicită restituirea cauzei. Din perspectiva actului prin care procurorul poate remedia diferitele tipuri de neregularităţi care ar putea fi constatate în practică, se pune problema de a identifica acel act care, dintre tipurile de acte proprii activităţii procurorului, corespunde acestui moment.
2.Actele procurorului şi modurile de sesizare a instanţei
Art. 286 C. pr. pen., care reglementează actele organelor de urmărire penală, arată că procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel. În ceea ce priveşte rezolvarea cauzelor, art. 327 C. pr. pen. prevede două tipuri de acte procedurale în care se concretizează soluţia procurorului într-o cauză: rechizitoriul, prin care dispune trimiterea în judecată, respectiv ordonanţa, prin care clasează sau renunţă la urmărirea penală.
Astfel, observăm că potrivit dispoziţiilor cuprinse de art. 327–331 C. pr. pen., actul procedural prin care procurorul sesizează instanţa de judecată, cu privire la faptele şi persoanele pentru care s-a efectuat urmărirea penală, este rechizitoriul.
Nu vom trata aici problematica pe care o ridică un alt act de sesizare a instanţei, respectiv, acordul de recunoaştere a vinovăţiei, procedura specială aplicabilă în acest caz prevăzând un mijloc (incomplet reglementat – s.n. C.V., C.O.) de remediere a neregularităţii acestuia în art. 484 alin. (1) C.pr.pen. Prin natura sa, acordul de recunoaştere a vinovăţiei schimbă structura procesului penal, inculpatul nemaibeneficiind de un proces deplin în ceea ce priveşte acuzaţia ce i se aduce[4], iar parcurgerea procedurii de cameră preliminară nu a mai fost apreciată ca necesară.
De asemenea, deși este o altă modalitate prin care instanța este învestită cu judecarea unei cauze penale pe fond, nu ne propunem să analizăm situaţia în care instanţa va face o judecată asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane în lipsa rechizitoriului (sau a acordului de recunoaştere a vinovăţiei), respectiv situaţia admiterii plângerii împotriva soluţiei de netrimitere în judecată (cu acţiune penală pusă în mişcare). Făcând o verificare doar a legalităţii actelor de urmărire penală şi a probelor administrate în această fază procesuală (nu şi a regularităţii actului de sesizare, care nu a fost emis de procuror) judecătorul de cameră preliminară suplineşte lipsa de voinţă ascendentă[5] a procurorului şi, prin încheierea pe care o pronunţă, stabileşte limitele judecăţii.
3. Conţinutul rechizitoriului, neregularităţi posibile şi remedierea lor
Rechizitoriul, ca unic act de sesizare a instanţei în procesul penal tipic, conform art. 329 C. pr. pen., trebuie să cuprindă în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) C. pr. pen.[6], respectiv: datele vizând organul judiciar emitent, data întocmirii şi numele procurorului, datele referitoare la fapta care a făcut obiectul urmăririi penale, reţinută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia, motivele de fapt şi de drept care au determinat soluţia de trimitere în judecată, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, propunerea de luare, menţinere, revocare sau înlocuire a unei măsuri preventive, date referitoare la măsurile asigurătorii, propunerea de luare a unei măsuri de siguranţă cu caracter medical, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluționarea cauzei (s.n. C.V., C.O), cum ar fi numele și prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces, şi locul unde urmează a fi citate.
În ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară, în temeiul art. 345 alin. (2) C. pr. pen., constată neregularități ale actului de sesizare, încheierea este comunicată parchetului care a emis rechizitoriul.
Așa cum s-a arătat, legea nu conţine prevederi explicite privind actul procedural prin care, în temeiul art. 345 alin. (3) C. pr. pen., procurorul remediază diferitele tipuri de neregularităţi ale actului de sesizare și prin care comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată.
Neregularităţile rechizitoriului pot fi intrinseci, adică privesc forma şi conţinutul rechizitoriului sau extrinseci (de exemplu, absenţa menţiunii verificării sub aspectul legalităţii, întocmirea rechizitoriului de un procuror necompetent)[7].
Considerăm că discuţiile cu privire la actul prin care procurorul poate remedia neregularităţile trebuie clarificate în funcţie de tipul neregularităţii constatate. Dintre neregularităţile intrinseci cele mai importante sunt cele de conţinut, care impiedică stabilirea limitelor judecăţii.
În literatura juridică s-au exprimat mai multe opinii, însă ele nu sunt suficient de detaliate și nici unitare pentru a identifica un răspuns clar referitor la diferitele cauze pentru care se pot constata neregularităţi ale actului de sesizare. Unii autori au susţinut că „procurorul are la dispoziţie fie formularea în scris a unor precizări, fie chiar poate comunica un nou exemplar original al rechizitoriului iniţial, dar care cuprinde elementele constatate ca fiind lipsă. În acest ultim caz, trebuie să fie unul şi acelaşi rechizitoriu iniţial – cu completările cerute de lege[8].
În sens contrar, s-a arătat că „remedierea neregularităţilor actului de sesizare nu se realizează prin întocmirea unui nou rechizitoriu, ci printr-un act distinct de acesta (de pildă printr-un referat sau printr-o ordonanţă), care, însă, trebuie verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de procurorul ierarhic superior”[9].
Remedierea neregularităţilor poate fi făcută de procurorul de caz (de pildă, în ipoteza în care neregularitatea constatată viza nedescrierea faptei în rechizitoriu) sau de procurorul ierarhic superior (de exemplu, în ipoteza în care judecătorul a constatat că rechizitoriul nu a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către acesta). Menţinerea dispoziţiei de trimitere în judecată este atributul procurorului de caz, nu al celui ierarhic superior.
Pe de altă parte, în literatura juridică s-a reafirmat că rechizitoriul este singurul tip de act în care se poate materializa dispoziţia de trimitere în judecată, chiar dacă acesta este un act complex care poate îngloba mai multe acte de dispoziţie[10]. Rechizitoriul este un act cu conţinut prestabilit de art. 328 C. pr. pen., iar dispoziţia principală şi obligatorie este trimiterea în judecată.
În situaţia în care sunt necesare completări ale rechizitoriului care nu se referă la stabilirea limitelor judecăţii, cum ar fi, de exemplu, cuantumul cheltuielilor judiciare, precizările cu privire la măsurile asiguratorii luate, etc., dacă s-au omis aceste menţiuni din cuprinsul actului de sesizare, este posibilă formularea în scris a unor precizări referitoare la acestea.
Dacă, însă, sunt constatate neregularităţi ale rechizitoriului în ceea ce priveşte persoana trimisă în judecată, faptele reţinute în sarcina inculpatului şi dispoziţia de trimitere în judecată considerăm că singurul act prin care se poate „exprima” procurorul, în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (3) C. pr. pen. este rechizitoriul. Însă acest rechizitoriu remediat, nu trebuie să fie diferit de rechizitoriul inițial, să se refere la alte acuzații.
În mare parte, acest al doilea rechizitoriu trebuie să constea în rechizitoriul emis inițial, dar completat sau modificat (remediat) în acord cu chestiunile stabilite de judecătorul de cameră preliminară. În mod cert, procurorul nu poate emite un nou rechizitoriu, diferit de cel emis inițial[11], care să privească și alte fapte decât cele arătate în rechizitoriul inițial sau alți inculpați decât cei trimiși în judecată prin primul act de sesizare, deoarece, în acest caz, ar fi obligatoriu să fie reluată procedura camerei preliminare pentru verificarea acestuia
4. Practica parchetelor și a instanțelor judecătorești
A. În unele cauze s-a dezbătut explicit, în fața judecătorului de cameră preliminară problema actului procedural care ar da posibilitatea procurorului să remedieze neregularităţile actului de sesizare. Cele mai multe dezbateri le-au suscitat situațiile în care procurorul a transmis completările aduse rechizitoriului în cuprinsul unei ordonanţe.
Într-o cauză aflată pe rolul Curții de Apel București, prin ordonanţă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcția Națională Anticorupție – „verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei conform art. 328 alin. (1) C. pr. pen. şi art. 22 ind. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002, de procurorul şef – secţie, în temeiul art. 345 alin. (3) C. pr. pen.”
Judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond a dispus restituirea cauzei la parchet[12] pentru mai multe motive, printre care și cele referitoare la actul prin care procurorul remediase neregularitățile constatate prin încheierea pronunțată conform art. 345 alin. (1) C. pr. pen. – respectiv ordonanța. Judecătorul a considerat că trebuia emis un rechizitoriu completat ori un supliment de rechizitoriu.
Referitor la aspectele privind actul prin care procurorul a înţeles să remedieze neregularităţile invocate în încheierea menționată, în contestație, procurorul de ședință a criticat opinia judecătorului de cameră preliminară de la curtea de apel, apreciind că ordonanța este actul comun de dispoziție al procurorului. În conţinutul art. 286 alin. (1) C. pr. pen., referitor la actele organelor de urmărire penală, se stipulează expres că „procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel”.
S-a susținut că, din dispozițiile art. 327 C. pr. pen., nu poate fi trasă concluzia că procurorul poate să dea ordonanţă doar în cursul urmăririi penale, nu şi după finalizarea acesteia, deoarece, potrivit legii, procurorul emite ordonanţe după finalizarea urmăririi penale, „în cazuri cum ar fi: în exercitarea atribuţiilor care-i revin în procedura dării în urmărire a persoanelor condamnate; în exercitarea atribuţiilor care-i revin în procedura aplicabilă în caz de dispariţie a dosarelor judiciare, în ipoteza în care dosarul dispărut ar fi unul în care urmărirea penală ar fi fost finalizată; în exercitarea atribuţiilor care-i revin în procedura de ridicare silită de obiecte şi înscrisuri în faza de [13]”. În concluzie, procurorul de ședință a susținut că remedierea neregularităţilor din actul de sesizare a instanţei s-ar putea face prin emiterea unei ordonanţe confirmate sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de procurorul şef de secţie.
În soluționarea contestației parchetului, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[14], a achiesat la această opinie, considerând că, pe cale de interpretare sistematică a normelor mai sus menţionate, neexistând reglementat felul actului procedural în ipoteza dispoziţiilor art. 345 alin. (3) C. pr. pen., remedierea neregularităţilor actului de sesizare poate avea loc fie pe calea unor precizări, fie prin comunicarea rechizitoriului iniţial completat cu menţiunile arătate de judecătorul de cameră preliminară şi nu a unui nou rechizitoriu, care poate fi emis numai atunci când se dispune soluţia restituirii prevăzută de art. 346 alin. (3) lit. a) C. pr. pen.
Înalta Curte, în aceeași hotărâre[15], a apreciat că „remedierea neregularităţii rechizitoriului prin ordonanţă confirmată de procurorul şef se circumscrie precizărilor care pot fi făcute de către procuror, atâta timp cât nu există o prevedere expresă” și a constatat că nu este conturată o practică în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 345 alin. (3) C. pr. pen., pentru remedierea neregularităţilor actului de sesizare.
B. Într-o altă cauză, în susţinerea posibilităţii completării actului de sesizare prin precizări, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie[16] a arătat că dispoziţiile legale – art. 345 alin. (2) şi (3) C. pr. pen. – nu prevăd cu claritate forma în care parchetul trebuie să remedieze neregularităţile rechizitoriului. Pe de altă parte, aceste prevederi nu indică nici necesitatea „refacerii” actului de sesizare, aşa încât „din interpretarea literală reiese că cerinţa este satisfăcută şi atunci când parchetul nu procedează la întocmirea unui nou rechizitoriu, ci comunică judecătorului de cameră preliminară un răspuns la solicitarea exprimată prin încheierea motivată de constatare a neregularităţii actului de sesizare. În plus, nu trebuie omis faptul că procedura prevăzută de art. 345 alin. (2) şi (3) C. pr. pen. constituie un remediu, fiind reglementată cu scopul de a evita restituirea cauzei la parchet, impunându-se ca dispoziţiile art. 345 să fie interpretate prin coroborare cu dispoziţiile art. 280 alin. (3) C. pr. pen. din materia nulităţii, care prevăd posibilitatea refacerii actului lovit de nulitate.
Potrivit actualei reglementări, procedura camerei preliminare are drept obiect, pe de o parte, verificarea actului de sesizare, iar pe de altă parte, îndreptarea neregularităţilor rechizitoriului, fără ca dispoziţiile procedurale să prevadă reluarea etapei de comunicare a actului de sesizare după îndreptarea acestor neregularităţi de către procuror…
Drept urmare, din punct de vedere formal, poate fi acceptată îndreptarea acestor neregularităţi printr-un răspuns al parchetului care conţine precizări, cu toate consecinţele prevăzute de lege, deci este necesar ca acest răspuns să îndeplinească toate condiţiile de formă ale rechizitoriului, inclusiv cele referitoare la verificarea legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, în conformitate cu dispoziţiile art. 328 alin. (1) teza a-ll-a C. pr. pen.”
C. Unele instanțe nu s-au raportat la alte tipuri de acte numite, întocmite de procuror, ci au considerat, probabil, că, deși legiuitorul nu l-a denumit în mod expres astfel, art. 345 alin. (3) C. pr. pen. introduce un act nou, distinct de cele atribuite în mod obișnuit în competența procurorului, intitulându-l ”act de remediere a neregularităţilor actului de sesizare”[17].
Astfel, într-o cauză, în care au fost admise excepţiile nelegalităţii sesizării instanţei invocate din oficiu şi de către unul dintre inculpați, s-a constatat neregularitatea rechizitoriului întocmit de procurorul D.I.I.C.O.T, reținându-se că „procurorul nu s-a conformat necesităţii ca faptele care fac obiectul acuzaţiilor să fie prezentate cu toate elementele ce au relevanţă penală din punctul de vedere al conţinutului infracţiunilor imputate” unuia dintre inculpați[18].
Parchetul a comunicat instanţei, în termen legal, un „Act de remediere a neregularităţilor actului de sesizare nr…., constatate prin încheierea din 15 iulie 2015, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.1338/90/2015”, precizându-se că se menţine dispoziţia de trimitere în judecată a inculpaţilor.
Același judecător de cameră preliminară[19] a constatat că parchetul a remediat deficienţele constatate, în termenul prevăzut de art. 345 alin. (3) C. pr. pen. și a comunicat că menţine dispoziţia de trimitere în judecată a inculpatului, astfel că a dispus începerea judecății.
În contestația inculpaților, Curtea[20] a constatat că „în mod efectiv s-a procedat de către parchet la îndreptarea neregularităţilor rechizitoriului și că prin maniera de remediere a neregularităţilor constatate de către judecătorul de cameră preliminară, nu au fost încălcate de către procuror dreptul la apărare al inculpaţilor sau alte drepturi procesuale ale acestora”.
Au fost respinse susținerile inculpaților în sensul că remedierea rechizitoriului s-a realizat fără a se proceda la extinderea urmăririi penale pentru alte fapte sau persoane ori că au fost învinuiți inculpaţii şi de alte fapte sau acte materiale componente ale infracţiunii continuate, decât cele care au făcut obiectul rechizitoriului. S-a reținut că nu au fost extinse cercetările şi cu privire la alte pretinse fapte de înşelăciune comise în dauna unor persoane vătămate – societăţi comerciale, ci „parchetul a evidenţiat în mod clar care sunt societăţile păgubite prin faptele comise de către inculpaţi şi care sunt reprezentanţii legali ai persoanelor vătămate, conform reglementărilor legale în materie. Astfel, au fost indicate de către procuror actele materiale componente ale infracţiunii continuate, fără a se proceda la extinderea urmăririi penale faţă de fapte noi, altele decât actele materiale expuse în cuprinsul rechizitoriului şi prin „actul de remediere a neregularităţilor actului de sesizare”. S-a motivat că, în actul de remediere, parchetul s-a limitat la enumerarea actelor materiale componente ale infracţiunii continuate şi lămurirea situaţiei de fapt ce face obiectul judecăţii, sub acest aspect.
Constatând parcurgerea procedurii camerei preliminare, cu respectarea dispoziţiilor art. 345 alin. (2) şi (3) C. pr. pen., „în contextul în care parchetul competent a remediat neregularităţile constatate de către judecătorul de cameră preliminară, prin Act de remediere a neregularităţilor actului de sesizare nr…, iar răspunsul a lămurit neconcordanţele constatate”, Curtea a respins ca nefondate contestaţiile formulate de către inculpaţi.
D. În alte cauze, instanțele au abordat diferit problema actului prin care procurorul poate remedia neregularitățile actului de sesizare, considerând că acesta este intrinsec legat de tipul actului inițial, numindu-l „supliment de rechizitoriu”.
De exemplu, printr-o încheiere pronunţată în temeiul art. 345 alin. (1) C. pr. pen.[21], s-a constat că pentru 6 dintre inculpaţii cercetaţi pentru mai multe infracţiuni, nu se putea stabili care erau faptele săvârşite de aceştia, pentru care se dispusese trimiterea în judecată, în condiţiile în care exista o suită de acte materiale pentru care se începuse urmărirea penală, numai pentru unele dintre ele se dispusese punerea în mişcare a acţiunii penale prin diverse ordonanţe, infirmate ulterior parţial, pentru alte fapte se dispusese disjungerea, iar prin anumite procese verbale de îndreptare a erorilor materiale se anulase dispoziţia de începere a urmăririi penale cu privire la unele acte materiale cu motivarea că nu au fost probate. S-a reţinut că în partea expozitivă a rechizitoriului erau descrise mai puţine acte materiale decât ar fi rezultat din succesiunea de acte de dispoziţie ale procurorului, iar în dispozitiv nu s-a menţionat expres pentru care dintre actele materiale descrise s-a dispus trimiterea în judecată. Pentru alţi 2 inculpaţi trimişi în judecată nici numele acestora şi nici descrierea vreunei fapte nu se regăseau deloc în expozitiv, iar unul dintre aceştia nu fusese identificat cu acte de stare civilă, datele de identificare arătate în dispozitiv regăsindu-se în bazele de date ca aparţinând unei alte persoane.
Prin chiar încheierea menţionată, judecătorul de cameră preliminară a dat îndrumări exprese parchetului astfel: „în situaţia în care îşi menţine dispoziţia de trimitere în judecată, în termen de 5 zile de la primirea comunicării procurorul va remedia neregularităţile descrise pe larg în motivarea încheierii, urmând să comunice judecătorului de cameră preliminară un nou act de sesizare în care să fie menţionate, pentru fiecare inculpat în parte, actele prin care s-a început urmărirea penală, prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală, prin care s-a dispus schimbarea încadrării juridice, precum şi actele prin care s-au dispus disjungeri, urmând ca de fiecare dată activităţile infracţionale să fie clar descrise, astfel încât să poată fi stabilit cu claritate ansamblul infracţional ce face obiectul prezentului dosar.
Totodată, în partea expozitivă a rechizitoriului se vor menţiona infracţiunile pentru care se va dispune trimiterea în judecată, cu descrierea concretă şi suficient de detaliată a faptelor astfel încât să poată fi relevate elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care se solicită trimiterea în judecată, iar în cazul infracţiunilor continuate să se indice actele materiale ce fac parte din conţinutul infracţiunii.
De asemenea, procurorul va clarifica toate contradicţiile din rechizitoriu evidenţiate de judecător în motivarea încheierii.
În situaţia în care procurorul îşi menţine dispoziţia de trimitere în judecată, noul act de sesizare va fi supus verificării sub aspectul legalităţii şi temeiniciei procurorului şef serviciu conform art. 328 alin. (1) C. pr. pen. şi se va comunica judecătorului de cameră preliminară, împreună cu atâtea exemplare de copii certificate câţi inculpaţi sunt pentru a fi comunicate acestora”.
Procurorul a emis, însă, în acea cauză, un „supliment rechizitoriu”[22], prin care a procedat la rectificarea situaţiei de fapt şi a dispozitivului rechizitoriului, complinind lipsurile reţinute în critica judecătorului de cameră preliminară, însă printr-un act separat, urmând ca acesta să facă parte din actul de sesizare a instanţei.
Acest „supliment rechizitoriu” a fost considerat regulat întocmit de către judecătorul de cameră preliminară[23]. Examinând actul de sesizare a instanţei („rechizitoriul iniţial, întocmit la data de 27.01.2014, precum şi suplimentul rechizitoriului, întocmit la data de 20.05.2014, care face parte integrantă din rechizitoriul iniţial”), judecătorul de cameră preliminară care a soluționat contestația a constatat, de asemenea, regularitatea actului de sesizare, respectiv că acesta cuprinde menţiunile obligatorii prevăzute de art. 328 C.pr.pen.: denumirea parchetului şi data emiterii, numele, prenumele şi calitatea celui care l-a întocmit, datele privitoare la faptele reţinute în sarcina inculpaţilor şi încadrarea juridică a acestora, probele şi mijloacele de probă, datele privitoare la persoana inculpaţilor, cheltuielile judiciare, dispoziţia de trimitere în judecată şi semnătura celui care l-a întocmit. De asemenea, rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior.
Prin urmare, s-a reţinut că parchetul s-a conformat dispozitivului încheierii prevăzută de art. 345 C. pr .pen., întocmind un „supliment rechizitoriu”, prin care a procedat la rectificarea situaţiei de fapt şi a dispozitivului rechizitoriului, dispunând trimiterea în judecată a inculpaţilor, iar întrucât „suplimentul rechizitoriu nu reprezintă doar el însuşi actul de sesizare a instanţei, ci face parte din rechizitoriul iniţial, nu se poate constata neregularitatea actului de sesizare şi nici încălcarea dreptului la apărare al inculpaţilor”.
5. Criticile soluțiilor jurisprudențiale
Din exemplele date mai sus rezultă cu claritate că problema actului prin care procurorul remediază neregularitățile actului de sesizare este controversată, dispozițiile art. 345 alin. (3) C. pr. pen. sunt interpretate în mod diferit de către instanțe, dar, în mod surprinzător, și de către procurorii care fac parte din același tip de structură a parchetelor și că, la doi ani de la intrarea în vigoare a noului Cod procedură penală, încă nu se întrevede o direcție convergentă.
Opinia majoritară a practicienilor din instanțe și parchete este aceea că „suplimentul de rechizitoriu” ar constitui actul procedural prin care este permisă completarea rechizitoriului iniţial și nu ordonanța, dar sunt încă alese și alte variante. „Suplimentul de rechizitoriu” a fost admis ca fiind modul în care pot fi arătate anumite fapte care nu au fost deloc descrise în primul rechizitoriu, ori când acestea au fost neclar expuse, atunci când chiar toată activitatea infracţională a unui inculpat trimis în judecată alături de alţii a fost omisă sau a fost descrisă într-o modalitate care nu permitea stabilirea limitelor judecăţii, adică aspecte care țin de esența rechizitoriului.
Cu toate că „suplimentul de rechizitoriu” nu este supus acelorași critici ca în situația completărilor făcute prin ordonanță, considerăm că, în ipoteza descrisă de art. 345 alin. (3) C. pr. pen., procurorul nu poate emite un al doilea act procedural care să conţină doar fragmentele, elementele suplimentare primului, prin care se remediază neregularitățile acestuia și care să fie anexat lui. Opinia noastră este aceea că procurorul trebuie să emită încă odată primul rechizitoriu, care va conţine şi completările/modificările necesare, astfel încât să remedieze neregularităţile constatate de judecătorul de cameră preliminară, iar instanţa de judecată îşi va stabili limitele învestirii raportându-se la rechizitoriul completat.
Argumentele pentru sesizarea instanței printr-un rechizitoriu completat, care integrează în rechizitoriul inițial precizările necesare și eventualele aspecte suplimentare, pot fi multiple:
a) 328 alin. (3) C. pr. pen. consacră regula unicităţii actului procedural prin care este finalizată urmărirea penală, chiar şi atunci când soluţiile sunt diferite, procurorul fiind obligat să întocmească un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi sau inculpaţi.
În consecinţă, atunci când există Rechizitoriu și Supliment la rechizitoriu, în mod evident, la dosar se vor regăsi două acte de sesizare a instanței intitulate „rechizitoriu”, care, deşi se completează reciproc, încalcă principiul unicităţii soluţiei procurorului la terminarea urmăririi penale. În situaţia emiterii acestui „supliment” al rechizitoriului (anexă a primului) care conține doar remedierile necesare rechizitoriului emis inițial, primul rechizitoriu (care a fost constatat neregulamentar întocmit) va rămâne în continuare neregulamentar. În plus, se creează, astfel, o situaţie paradoxală în care actul procesual (trimiterea în judecată) este exprimat prin două acte procedurale (rechizitoriul iniţial neregulamentar şi suplimentul acestuia).
Și mai criticabilă este, din perspectiva unicității soluției procurorului, situația în care s-a emis ordonanță în completarea rechizitoriului, deoarece, pe lângă faptul că se regăsesc în dosar două acte de sesizare, acestea sunt de natură diferită.
b)Față de prevederile art. 328 alin. (1) C. pr. pen., singurul act prevăzut de Codul de procedură penală care poate să conțină „dispoziția de trimitere în judecată” este rechizitoriul.
Raportat la momentul procesual descris de art. 345 alin. (2) C. pr. pen., în situația în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularități ale actului de sesizare, există una dintre cele 4 variante de mai jos:
1. Procurorul solicită restituirea cauzei, în condițiile art. 345 alin. (3) lit. c) teza I C. pr. pen.
2. Procurorul răspunde, dar nu remediază neregularitățile actului de sesizare – în această situație, judecătorul de cameră preliminară are două posibilități: în raport de prevederile art. 346 alin. (3) lit. a) C. pr. pen., restituie cauza la parchet, dacă neregularitatea constatată atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății; în raport de prevederile art. 346 alin (4) C. pr. pen., dispune începerea judecății, în toate celelalte cazuri în care a constatat neregularități ale actului de sesizare, dacă acestea nu atrag imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății.
3. Procurorul remediază neregularitățile actului de sesizare și comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menține dispoziția de trimitere în judecată. Menţinerea sau nu a dispoziţiei de trimitere în judecată nu poate fi decât actul procesual al procurorului care a emis rechizitoriul iniţial[24].
4. Procurorul nu răspunde în termenul prevăzut de art. 345 alin. (3) C. pr. pen. (5 zile de la comunicarea încheierii), motiv pentru care judecătorul dispune restituirea cauzei, în temeiul art. 346 alin. (3) lit. c) teza II C. pr. pen.
Astfel cum rezultă și din prevederile art. 345 alin. (2) C. pr. pen., dispoziția inițială de trimitere în judecată era cuprinsă de un act procedural care a fost constatat de instanță ca fiind neregulamentar întocmit. Prin urmare, pentru ca instanța să fie legal învestită, trebuie să existe o confirmare a procurorului că solicită în continuare tragerea la răspundere penală a inculpatului/inculpaților pentru faptele cercetate în cadrul urmăririi penale. Iar această solicitare nu poate fi făcută decât printr-un act regulamentar întocmit. Cum Codul de procedură penală prevede că rechizitoriul este singurul act prin care procurorul rezolvă o cauză și dispune trimiterea în judecată, înseamnă că menținerea dispoziției de trimitere în judecată nu se poate face decât prin același tip de act, un rechizitoriu. Din moment ce primul rechizitoriu a fost constatat ca fiind neregulamentar întocmit, singura soluție este de a fi întocmit și emis același rechizitoriu „completat”, care să conțină remedierea aspectelor constatate ca neregulamentare de către judecătorul de cameră preliminară.
c) Un alt argument ține de principiul simetriei actelor juridice. În cazul în care se realizează modificarea sau completarea unei operațiuni juridice, pentru care se cere legal o anumită formă ad validitatem, se va respecta aceeași formă ad validitatem și pentru actele care o modifică sau completează.
Art. 328 Cod procedură penală prevede cuprinsul rechizitoriului, care înseamnă conținut, dar și formă obligatorii, care sunt, în mod evident, numai parțial similare ordonanței, elementele care fac diferența dintre cele două acte ale procurorului determinând și efectele juridice distincte ale acestora. Niciun alt act procedural emis de procuror nu poate conține, împreună, toate mențiunile specifice rechizitoriului.
Chiar dacă art. 345 alin. (3) C. pr. pen. nu conține dispoziții exprese cu privire la actul prin care procurorul remediază neregularitățile actului de sesizare și prin care comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menține dispoziția de trimitere în judecată, nu pot fi acceptate opiniile potrivit cărora, raportat la dispozițiile art. 286 alin. (1) C. pr. pen., procurorul ar putea dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanță, deoarece legea nu prevede.
În faza de urmărire penală, o cauză penală nu poate fi rezolvată decât prin rechizitoriu, atunci când se dispune trimiterea în judecată. O ordonanță poate fi emisă, în condițiile art. 327 lit. b) C. pr. pen., doar dacă procurorul clasează sau renunță la urmărire penală. Prin ordonanță se pune în mișcare acțiunea penală față de o persoană, dar numai prin rechizitoriu acea persoană este trimisă în judecată. Aceste efecte diferite pe care le au actele emise de procuror conduc, de asemenea, la concluzia că singurul act procedural și procesual prin care procurorul poate realiza comuni judecătorul de cameră preliminară, atunci când avem în vedere momentul procesual al trimiterii în judecată, pentru tragerea la răspundere penală a inculpatului, nu poate fi decât rechizitoriul.
În al doilea rând, cu privire la exprimarea folosită în art. 286 alin. (1) C. pr. pen. („legea nu prevede altfel”), constatăm că legea chiar prevede altfel, în cuprinsul art. 327 C. proc. pen. invocat mai sus. Astfel, la litera a), legiuitorul a prevăzut că „procurorul emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată”. Prin urmare, trimiterea în judecată nu se poate face de procuror decât prin emiterea unui act procedural numit „rechizitoriu”, iar menținerea „dispoziției de trimitere în judecată” nu poate fi realizată decât printr-un act cu aceeași valoare juridică.
d) Atât faza de urmărire penală, cât și faza de judecată se finalizează prin acte specifice: procurorul (când dorește și solicită condamnarea inculpatului) rezolvă cauza prin rechizitoriu, iar instanța rezolvă acțiunea penală prin sentință sau decizie. Codul de procedură penală prevede calea prin care procurorul sau instanța mai pot aduce modificări actelor prin care au rezolvat cauza, în art. 278 Cod procedură penală. Textul se limitează, însă, la posibilitatea îndreptării erorilor materiale evidente din cuprinsul unui act procedural, cum ar fi numele, denumirea scrise greșit sau o dată incorectă. Această procedură nu poate fi aplicată atunci când rechizitoriul este neregulamentar întocmit sau atunci când există omisiuni ce țin de rezolvarea fondului cauzei, fie că vorbim de urmărire penală sau judecată. Îndreptarea erorilor materiale nu se poate face decât prin proces-verbal, în cazul actelor procurorului, sau prin încheiere, în cazul actelor judecătorului. Remedierea neregularităților actului de sesizare, în condițiile art. 345 alin. (3) C. proc. pen., este, incontestabil, diferită de ipoteza erorii materiale evidente, astfel că nu poate fi efectuată nici printr-un proces-verbal.
e) Analizarea terminologiei folosite de legiuitor conduce la aceeași concluzie. Potrivit art. 345 alin. (2) C. pr. pen., judecătorul „constată neregularități ale actului de sesizare”. Această formulare este similară textului referitor la „constatarea” nulității absolute a unui act, efectele constatării nulității fiind refacerea actului respectiv, cu respectarea dispozițiilor legale. De menționat că, în situația nulităților relative, organul judiciar dispune anularea actului respectiv, pe când, în situația nulităților absolute, această nulitate este constatată[25].
Așa cum precizam mai sus, rechizitoriul „constatat neregulamentar întocmit” va rămâne în continuare un act neregulamentar întocmit, chiar dacă este completat printr-o adresă sau ordonanță emisă de procuror. Prin urmare, remedierea rechizitoriului inițial întocmit nu se poate realiza decât prin refacerea acestuia, în acord cu condițiile de legalitate și temeinicie impuse de lege.
6. Remedierea neregularităților rechizitoriului și dreptul la apărare
Procesul judiciar, în general, are rolul de a pune capăt disputelor cu privire la precaritatea unor drepturi, dar în procesul penal, unde drepturi importante, care sunt protejate prin cel mai energic mecanism, cel penal, sunt încălcate, problemele sunt complexe. Pot exista discuții cu privire la scopuri, mediate, care să justifice menținerea rechizitoriului inițial, chiar în condițiile în care el rămâne neregulat întocmit.
Rațiunile cele mai importante care impun instituirea unor norme care să asigure celeritatea procesului penal sunt cele care vizează rezolvarea cât mai grabnică a situațiilor în care drepturile fundamentale sunt restrânse ori acuzații grave, cum sunt cele penale, planează asupra unor persoane (dacă ne referim la inculpat) sau alte drepturi se află în curs de restabilire (dacă ne referim la persoanele vătămate). O altă justificare a celerității este evitarea prescripției răspunderii penale în cursul procedurii, care, de cele mai multe ori, este expresia ineficienței mecanismului statal de pedepsire a infractorilor și de restabilire a ordinii de drept.
Emiterea rechizitoriului nu are, însă, influenţă decisivă asupra prescripţiei răspunderii penale (nici civile), astfel că nu există necesitatea, din această perspectivă, de a păstra primul rechizitoriu emis ca act de sesizare. Art. 155 alin. (1) din Codul penal prevede că îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză întrerupe cursul prescripției, neacordând emiterii rechizitoriului o relevanță diferită de orice alt act de procedură din cursul urmăririi penale sau al judecății.
Este adevărat că trimiterea în judecată constituie, în unele cazuri (de exemplu al magistraților), un moment la care se raportează diferite proceduri extrapenale, cum ar fi suspendarea din funcţie a persoanei trimise în judecată. Din această perspectivă, s-ar putea pune problema conservării primului rechizitoriu, pentru a se menţine temeiul suspendării, însă în procedura prevăzută de art. 345 C. pr. pen. doar se sesizează neregularităţile actului de sesizare, restituirea cauzei la parchet intervenind numai în cazurile prevăzute de art. 346 alin. (3). Or, numai la momentul la care restituirea cauzei la parchet rămâne definitivă, suspendarea din funcție încetează, deci nici această situație concretă nu este influențată de constatarea neregularității rechizitoriului inițial și nici de emiterea sau nu a unui rechizitoriu completat înainte de adoptarea uneia dintre soluțiile specifice camerei preliminare.
Ideea salvgardării rechizitoriului degajă din soluțiile practice expuse, dar analiza detașată de constrângerile temporale ale procedurii și de presiunea inevitabilă presupusă de soluționarea unei cauze concrete, trebuie făcută. Există un „revers” al acestei conservări a actului de trimitere în judecată și acela este alterarea mecanismelor prin care este realizat dreptul la apărare al inculpatului.
Asa cum au arătat unii judecători de cameră preliminară[26], „rechizitoriul constituie fundamentul pe care se sprijină judecata, în limitele configurate prin dispoziţiile art. 371 C. pr. pen. (cu titlul marginal „obiectul judecăţii”). Actul de sesizare a instanţei trebuie să cuprindă: descrierea clară şi completă a faptelor şi împrejurărilor extrase pe baza probatoriului administrat în faza de urmărire penală; analiza efectivă a tuturor mijloacelor de probă şi motivarea deciziilor de reţinere ori de înlăturare a acestora; încadrarea riguroasă în drept a faptelor reţinute; soluţionarea motivată a celorlalte aspecte ce contribuie la buna desfăşurare a procesului penal. Rechizitoriul, fiind actul de sesizare a instanţei, de îndeplinirea acestor condiţii depinde însăşi legalitatea sesizării.
Modul de redactare şi întocmire a rechizitoriului trebuie să fie clar atât sub aspectul structurării expunerilor, cât și al rigorii argumentelor, în cazul unor carenţe de substanţă, consecinţa directă şi imediată fiind aceea a negării a înseși echităţii procedurilor.
Instanţa de la Strasbourg a decis că există o legătură evidentă între dispoziţiile cuprinse în art. 6 paragr. 1 lit. a) şi cele din art. 6 paragr. 3 lit. b), că este necesar ca autorităţile naţionale să depună o maximă diligenţă cu privire la modul în care se face notificarea acuzaţiei către cel interesat, deoarece actul de acuzare are un rol determinant în procedura penală. Începând cu data notificării, persoana în cauză este oficial avizată despre baza factuală şi juridică a învinuirii ce i se aduce.
În jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg a explicat ce se înţelege prin „cauză” şi natura acuzaţiei, aduse împotriva unei persoane, în hotărârea din 24.10.1996 privind cauza De T. Torres contra Spaniei, arătând că acestea se referă la faptele materiale imputate care stau la baza acuzaţiei, la calificarea juridică a acestora, precum şi la circumstanţele agravante existente, iar informarea în mod amănunţit asupra faptelor imputate şi încadrarea juridică a acestora, nu ar trebui, în nici un caz, să fie ulterioară dispoziţiei de trimitere în judecată.
O informare precisă şi completă cu privire la faptele care se impută acuzatului şi a calificării juridice reprezintă o condiţie esenţială pentru echitatea procedurilor judiciare şi, prin urmare, aceasta trebuie făcută inclusiv prin intermediul actului de acuzare, care nu trebuie să fie caracterizat prin imprecizie cu privire la aspecte esenţiale”.
Având în vedere importanţa pe care o prezintă rechizitoriul ca act de sesizare a instanţei, legea a acordat o atenţie deosebită reglementării şi formei acestuia. Formularea acuzaţiilor prin rechizitoriu într-o manieră deficitară erodează însăşi baza noţiunii de drept la apărare, care devine astfel un drept teoretic şi iluzoriu, iar nu unul concret şi efectiv, aşa cum impune jurisprudenţa CEDO în materie. Inculpaţii vor fi puşi în situaţia de a răspunde unor acuzaţii vagi, amestecate, încât ar face imposibilă o apărare efectivă.
În acord cu argumentele judecătorului de cameră preliminară care a motivat în modalitatea expusă mai sus, considerăm că inculpații nu trebuie puși în situația de a reconstitui acuzarea și probele pe care se întemeiază prin rearanjarea, în sistem puzzle, a rechizitoriului integral.
Constituţia şi legislaţia naţională procesual penală – art. 10 din noul Cod de procedură penală -, precum şi reglementarea comunitară (art. 6 paragr. 3 lit. a din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată) consfinţesc dreptul oricărui acuzat de a fi informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa.
Cuvintele cheie ale acestor texte, care dau substanță acestui drept sunt „a informa” și a „a înțelege”. Limbajul juridic este, de cele mai multe ori, ermetic pentru cei fără studii de specialitate. Din conținutul unui rechizitoriu inculpatul va înțelege, numai în cazul în care sunt expuse în mod corespunzător, care sunt faptele reținute în sarcina sa, probele din care rezultă săvârșirea lor și argumentele pentru care aceste fapte au fost considerate infracțiuni. Activitatea infracțională se împletește în mod curent cu fapte care nu au semnificație juridică, dar care fac parte din viața obișnuită a celor implicați. Simpla redare a acestora, fără argumente legate de încadrarea lor în tipicitatea faptei, nu constituie o reală informare asupra acuzației.
Dacă, însă, neregularitățile se îndreaptă printr-un act separat, expunerile cuprinse în acesta, lămuririle ulterioare, vor trebui integrate, prin efortul logic al inculpatului, în descrierea inițială a faptelor. Emiterea a două acte distincte în care sunt descrise faptele adânceşte caracterul ambiguu, imprecis al rechizitoriului, iar înțelegerea acuzațiilor aduse poate deveni și mai dificilă pentru cei deferiţi justiţiei.
În plus, nu trebuie omis că rechizitoriul este actul de trimitere în judecată, în care se indică fapta şi persoana trimise în judecată şi care fixează, astfel, obiectul judecăţii, dar încheierea judecătorului de cameră preliminară constituie actul de învestire, prin care se determină materialul judiciar, neschimbat sau diminuat faţă de cel strâns în cursul urmăririi penale, în baza căruia se va desfăşura judecata [27]. Lucrurile pot deveni și mai complicate pentru inculpat din perspectiva felului în care își va formula apărarea dacă nici încheierea judecătorului de cameră preliminară nu este suficient de clară.
Este adevărat că, așa cum s-a arătat și în expunerea de motive care a însoțit proiectul Codului de procedură penală, legiuitorul s-a preocupat de o soluţionare rapidă a chestiunilor premergătoare, sarcină încredinţată judecătorului de cameră preliminară, degrevând astfel judecătorul de scaun, care va fi chemat să statueze numai asupra temeiniciei acuzaţiilor. Însă această celeritate și limitele impuse de natura procedurii nu pot să afecteze dreptul la apărare al acuzatului.
7. Concluzii
Scopul declarat al procedurii de cameră preliminară este tocmai acela de a se crea noi garanţii cu privire la legalitatea, rigoarea şi calitatea probelor şi actelor efectuate în cursul urmăririi penale, ca fază nepublică a procesului penal, precum şi cu privire la actul de sesizare al instanţei. În contextul practicii neunitare evidențiate se ridică întrebarea în ce măsură se aduce un plus de calitate în activitatea de judecată ulterioară, dacă forma actelor întocmite în cadrul procedurii camerei preliminare nu prezintă relevanță, iar caracterul unitar al actului de acuzare este considerat prea puțin important.
În prezent, mai multe proiecte de lege și propuneri legislative de modificare și completare a Codului de procedură penală se află pe rolul Camerei Deputaților, însă niciunul dintre amendamentele propuse nu vizează clarificarea aspectelor dezbătute anterior, deși, față de cele expuse, apreciem că o modificare a alineatului (3) al art. 345 C. pr. pen. s-ar impune.
În acest context, trebuie să precizăm că termenul de 5 zile de la comunicarea încheierii, stabilit de legiuitor pentru remedierea neregularităților actului de sesizare (indiferent de natura acestor neregularități) este insuficient în practică. De aceea, considerăm că un termen de 15 zile de la comunicarea încheierii, care ar permite elaborarea rechizitoriului completat inclusiv în cauzele deosebit de complexe, ar fi justificat.
Apreciind că, atunci când ne aflăm în ipoteza descrisă de art. 345 alin. (3) teza I C. pr. pen., procurorul de caz trebuie să refacă rechizitoriul în situația în care neregularitățile constatate vizează chiar conținutul acestuia și că numai în situația unor neregularități extrinseci (cum ar fi cele care privesc modalitatea în care s-a realizat verificarea legalității rechizitoriului) remedierea s-ar putea realiza printr-un alt act, separat, propunem următoarea modificare pentru alineatul (3) al art. 345 C. pr. pen.:
”(3) Dacă neregularitățile constatate vizează conținutul rechizitoriului, în termen de 15 zile de la comunicare, procurorul reface rechizitoriul, remediind aceste neregularități, ori solicită restituirea cauzei. Dacă neregularităţile actului de sesizare privesc alte aspecte, procurorul le remediază în termen de 5 zile şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei”.
[1] Adoptat prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15.07.2010.
[2] Acest Cod de procedură penală a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 145 – 146 din 12 noiembrie 1968, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996 (în continuare: C. pr. pen. 1968).
[3] Publicată în Monitorul Oficial Nr. 887 din 5 decembrie 2014.
[4] C. Ghigheci, Proceduri speciale, în ”Noul Cod procedură penală comentat” de N.Volonciu (coordonator științific), A.S.Uzlău (autor coordonator) ș.a., Editura Hamangiu, București, 2014, p. 1193.
[5] A. Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Conform Noului Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. .
[6] În art. 286 alin. (2) C. pr. pen., legiuitorul a reglementat cuprinsul unei ordonanțe, ca act prin care procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale.
[7] A. Zarafiu, ibidem, p. 345.
[8] C. Voicu, D. Atasiei, Camera preliminară, în N.Volonciu, A. S. Uzlău, op.cit, p. 893.
[9] M. Udroiu, Procedură penală, Partea specială, Noul Cod de procedură penală, C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 125.
[10] A. Zarafiu, op.cit., p. 327.
[11] În acelaşi sens, C. Voicu, D. Atasiei, Camera preliminară, în N. Volonciu, A. S. Uzlău, op.cit, p. 893: „un nou rechizitoriu … fiind posibil …doar în ipoteza în care dosarul este restituit la procuror la finalul fazei de cameră preliminară, restituire prin care procurorul este îndreptăţit a efectua din nou activităţi specifice fazei de urmărie penală, inclusiv emiterea unui nou recizitoriu”.
[12] C. Ap. Bucureşti – S. a ll-a Pen., Înch. din 19 ianuarie 2015, dos. nr. 4878/2/2014 (nepublicată).
[13] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S. Pen, Înch. nr. 339 din 16 martie 2015, dos. nr. 4878/2/2014/a10 (nepublicată), susținerile procurorului din practicaua încheierii. Procurorul de ședință a făcut referire la prevederile art. 171 alin. (1) teza finală C.pr.pen. care prevede: ”în cursul judecății dispoziția de ridicare silită a obiectelor și înscrisurilor se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire, prin organul de urmărire penală.”
[14]Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S. Pen, Înch. nr. 339 din 16 martie 2015, dos. nr. 4878/2/2014/a10 (nepublicată).
[15] Idem.
[16] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, S. Pen, Înch. nr. 977 din 11 noiembrie 2014, dos. nr. 2820/1/2014 (nepublicată).
[17] Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT – Biroul Teritorial Vâlcea,”Act de remediere a neregularităţilor actului de sesizare nr. 131D/P/2014, constatate prin încheierea din 15 iulie 2015, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.1338/90/2015” din 20.07.2015 (nepublicat).
[18] Trib. Vâlcea, S. pen., Înch. din 15 iulie 2015, dos. nr.1338/90/2015 (nepublicată).
[19] Trib. Vâlcea, S. pen., Înch. din 27 iulie 2015, dos. nr. 1338/90/2015 (nepublicată).
[20] C. Ap. Pitești, S. pen., Înch. nr. 103 din 14 Septembrie 2015, dos. nr. 1338/90/2015/a1 (nepublicată).
[21] Trib. Suceava, S. pen., Înch. din 16.05.2014, dos. nr. 966/86/ 2014/a1 (nepublicată).
[22] Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T.
[23] Trib. Suceava, S. pen., Înch. din 09.07.2014, dos. nr. 966/86/2014/a1, definitivă prin Înch. nr. 55 din 26 septembrie 2014, a Curții de Apel Suceava (nepublicate);
[24] A. Zarafiu, op. cit., p. 346
[25] În cazul nulităților absolute, vătămarea procesuală este prezumată absolut (iuris et de iure); nu trebuie făcută dovada existenței vătămării, fiind suficientă dovada încălcării normei juridice prevăzute sub sancțiunea nulității absolute.
[26] Trib. Suceava, S. pen., Înch. din 06.05.2014, dos. nr. 964/86/2014, definitivă prin Înch. nr. 36 din 20 iunie 2014 a Curții de Apel Suceava (nepublicate);
[27] A. Zarafiu, op. cit., p. 346.
* Mulțumim Revistei „Dreptul” nr. 4/2016 (p. 55-71) și site-ului Juridice.ro