Așa cum bine se știe, principiul legalității procesuale impune respectarea dispozițiilor prevăzute de lege, în desfășurarea procesului penal. Aceasta înseamnă că întreaga activitate procesuală trebuie să se efectueze potrivit normelor prevăzute de legea de procedură penală, adică actele procesuale sau procedurale trebuie neapărat îndeplinite, iar îndeplinirea lor trebuie să se facă cu respectarea condițiilor substanțiale și de formă prevăzute de lege[1].
Chiar dacă întreaga practică și doctrină procesual penală este de acord cu principiul legalității procesului penal, există totuși opinii care consideră că o probă obținută în mod nelegal va fi exclusă doar în situația în care organele judiciare declară nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei respective ori prin care proba a fost administrată. Altfel spus, conform acestor opinii, excluderea probelor nelegale operează numai prin intermediul instituției nulităților, deoarece nu ar fi o sancțiune procedurală autonomă.
De la bun început, dorim să precizăm că nu suntem de acord cu aceste opinii, considerând că sancțiunea excluderii probelor obținute în mod nelegal este diferită de sancțiunea nulității actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei respective ori prin care proba a fost administrată.
Din cauza faptului că vom face referire în mod frecvent la alineatele art. 102 C. proc. pen., pentru a urmări mai ușor expunerea noastră, vă rugăm să observați acest articol în forma sa actuală:
”(1) Probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.
(2) Probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.
(3) Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.
(4) Probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct din probele obținute în mod nelegal și nu putea fi obținute în alt mod.”
Analizând textul art. 102 C. proc. pen., precum și normele procesual penale, observăm că apar mai multe inconsistențe în legătură cu opiniile respective și, în cele de mai jos, vom încerca să redăm câteva dintre aceste probleme.
1. În primul rând, dacă opiniile respective ar fi întemeiate, care ar mai fi rolul sancțiunii excluderii probelor nelegale și de ce nu s-ar renunța definitiv la aceasta? Nulitățile, astfel cum sunt reglementate de art. 280-282 C. proc. pen., au oricum aplicabilitate generală cu privire la orice act efectuat în cadrul procesului penal. Și atunci, ce rost ar mai avea ”excluderea probelor nelegale” dacă aplicarea acestei sancțiuni ar trebui realizată prin intermediul nulităților?
2. Apoi, dacă ar fi să acceptăm respectivele opinii, atunci – pentru identitate de rațiune – ar trebui ca şi alineatul (1) al art. 102 C. proc. pen. să fie interpretat în contextul oferit de alineatul (3). După cum se poate observa, alineatul (1) este aproape identic cu alineatul (2) sub aspectul condiționărilor:
– ”probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal” – alineatul (1);
– ”probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal” – alineatul (2).
Astfel, apreciem că formularea aleasă demonstrează voința de netăgăduit a legiuitorului de a institui același tip de sancțiune (”nu pot fi folosite”) pentru cele două cazuri reglementate de alineatul (1), respectiv de alineatul (2).
Or, dacă acceptăm opiniile respective și considerăm că alineatul (2) nu poate fi interpretat și aplicat decât prin intermediul alineatului (3), de ce să nu condiționăm și aplicarea alineatului (1) de cadrul oferit de alineatul (3)? Sau avem de-a face cu o interpretare cu ”dublă măsură”?! Simpla succesiunea a alineatelor (3 după 2) nu reprezintă un motiv serios pentru ca opiniile la care ne referim să fie întemeiate, iar alineatul (1) să fie de sine-stătător, dar alineatul (2) să fie dependent de alineatul (3).
3. După cum se poate observa, alineatul (3), care trimite la sancțiunea nulității, face parte din exact același articol 102 care reglementează atât excluderea probelor obținute prin tortură, cât şi probele obținute în mod nelegal. Mai mult decât atât, denumirea marginală a articolului 102 C. proc. pen. este ”Excluderea probelor obținute în mod nelegal”. Aceasta înseamnă că toate alineatele articolului 102 au în vedere ”probe obținute în mod nelegal”.
Așadar, ar fi absurd să considerăm că alineatul (3) se aplică numai în ceea ce privește alineatul (2), însă alineatul (1) este de sine stătător. Deci, această aplicare selectivă a alineatului (3) doar cu privire la alineatul (2) reprezintă o altă dovadă că opiniile la care ne referim nu sunt fondate, existând acel tip de interpretare cu dublă măsură.
Aşadar, dacă alegem varianta ca alineatul (2) să fie interpretat şi aplicat numai prin intermediul instituției nulităților, respectiv cu ajutorul alineatul (3), atunci ar trebui ca această interpretare să fie generală, să se refere la absolut toate probele, inclusiv la cele obținute prin tortură, mai ales că sunt reglementate în cadrul aceluiași articol.
Evident că ajungem la o situație absurdă şi, sub nicio formă, nu putem interpreta şi aplica alineatul (1) cu ajutorul alineatul (3). Alineatul (1) reprezintă o regulă procesuală de sine-stătătoare, care va fi aplicată indiferent dacă actul prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată este sau nu declarat nul și indiferent dacă există sau nu o vătămare. Prin urmare, din moment ce alineatul (1) reprezintă o regulă procesuală autonomă, atunci și alineatul (2) ar trebuie să beneficieze de același regim juridic.
4. Mai mult decât atât, dacă legiuitorul ar fi dorit ca alineatul (3) să se aplice exclusiv alineatului (2), atunci nu ar mai fie existat două alineate diferite, ci doar unul singur. Astfel, alineatul (3) din prezent ar fi fost doar ”teza II” a alineatului 2. Dar, chiar și în acea situație ipotetică, nu s-ar fi putut confunda sancțiunea excluderii probelor obținute nelegal cu sancțiunea nulității actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei respective ori prin care proba a fost administrată.
Pornind de la interpretarea gramaticală, se poate observa că alineatul (2) face vorbire despre proba obținutăîn mod nelegal, situație diferită de reglementarea oferită de alineatul (3). Actul prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori actul prin care o probă a fost administrată reprezintă noțiuni diferite de activitatea de obținere a unei probe.
Așa cum vom arăta în cele de mai jos, pot exista situații în care sunt obținute probe, fără să existe niciunul dintre actele la care face referire alineatul (3) sau cele care există să nu fi fost realizate cu încălcarea dispozițiilor legale. De asemenea, noțiunea de obținere a unei probe nu poate fi confundată cu administrarea acesteia de către organele judiciare. Chiar dacă nu există o delimitare foarte precisă, din punct de vedere cronologic, apreciem că mai întâi are loc dispunerea, apoi obținerea și în final administrarea unei probe. Deci, alineatul (2) are un obiect de reglementare diferit de cel al alineatului (3).
Pentru ca o probă să fie ”obținută în mod nelegal” nu este necesar și obligatoriu ca actul prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată să fie nul. De altfel, practica a demonstrat că atunci când întâlnim o probă obținută în mod nelegal, nici măcar nu există un act procesual care să emane de la organele judiciare. Există acte ”omenești” care nu pot fi considerate acte procedurale, deoarece nu reprezintă transpunerea în practică a unor acte procesuale anterioare. Și, după cum se cunoaște, orice act procedural este corespondentul unui act procesual, deoarece prin actele procedurale se aduc la îndeplinire actele procesuale. Câtă vreme actul procesual nu a existat, este evident că nu avem nici act procedural.
Un exemplu poate fi acela în care organele de urmărire penală primesc autorizarea necesară de la judecătorul de drepturi şi libertăţi, însă supravegherea tehnică este realizată în mod nelegal, cu încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei împotriva căreia s-a dispus măsura. Astfel, putem presupune că organele de urmărire penală primesc încuviinţarea să pătrundă în spații private și să activeze mijloace tehnice la parterul unei clădiri de birouri, însă ulterior, odată intrate în clădire, activează mijloace tehnice de supraveghere audio-video şi la etajele superioare. În mod evident, nu există niciun act emis de judecătorul de drepturi și libertăți care să poată fi declarat nul, în raport de accesul și montarea mijloacelor tehnice la etajele superioare ale clădirii respective. De asemenea, nu există nici dispoziție verbală sau scrisă, organele de urmărire penală procedând la montarea mijloacelor tehnice respective la etajele superioare din proprie inițiativă.
Dacă am avea în vedere opiniile la care ne-am referit, singura posibilitate a persoanei interesate ar fi aceea de a solicita excluderea probelor obținute nelegal prin montarea mijloace tehnice de supraveghere audio-video la etajele superioare prin solicitarea de a fi declarat nul un act procesual care nu există. Montarea efectivă a mijloacelor respective de către organele de urmărire penală nu poate fi considerat un act procedural, deoarece nu este subsecvent unui act procesual.
5. Netemeinicia opiniilor la care ne referim mai este dovedită și de următoarea chestiune: cu ce s-ar diferenția pătrunderea și activarea mijloacelor tehnice la etajele superioare ale clădirii de birouri (prezentată mai sus) de activarea unor astfel de mijloace într-un apartament situat într-un alt bloc de locuințe sau într-o clădire privată? Faptul că a existat autorizarea necesară de la judecătorul de drepturi şi libertăţi strict cu privire la parterul acelei clădiri de birouri nu reprezintă, în niciun caz, o circumstanță care să demonstreze că activarea mijloacelor tehnice montate la etajele superioare ar fi mai legală decât activarea unor mijloace tehnice într-un apartament, casă sau sediu de firmă oarecare.
6. De asemenea, dacă alegem această opțiune, ca excluderea probelor obținute în mod nelegal să poată fi aplicată numai prin intermediul instituției nulităților, înseamnă că materia nulităților trebuie aplicată în cazul oricărei probe obținute în mod nelegal. Deci, ar trebui aplicată și în cazul probelor obținute din interceptarea și înregistrarea convorbirii dintre persoana reținută sau arestată și avocatul acesteia, cu toate că art. 89 alin. (2) C. proc. pen. dispune următoarele: ”Probele obținute cu încălcarea prezentului alineat se exclud”.
În egală măsură, facem trimitere și la procedura examinării fizice și a prelevării de probe biologice, prevăzută de art. 190 alin. (5) C. proc. pen. Conform acestor dispoziții, încălcarea de către organele de urmărire penală a condițiilor prevăzute de lege cu privire la consimțământul scris al persoanei care urmează a fi examinată sau cu privire la autorizarea judecătorului de drepturi şi libertăți (în lipsa consimțământului scris), ”atrage excluderea probelor obținute prin examinarea fizică”. Deci, la fel ca și în exemplul anterior, dacă excluderea probelor obținute nelegal poate fi interpretată și aplicată numai prin intermediul nulităților, înseamnă că, și în cazul examinării fizice și a prelevării de probe biologice abuzive, persoana interesată ar trebui să demonstreze că sunt îndeplinite condițiile specifice nulităților, ceea ce nu poate fi acceptat într-un stat membru al Uniunii Europene care apără drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
E adevărat că alineatele (1) și (2) ale art. 102 C. proc. pen. nu sunt atât de vehemente precum dispozițiile art. 89 alin. (2) și 190 alin. (5) C. proc. pen., precizând că probele obținute prin tortură, respectiv cele derivate, și probele obținute în mod nelegal ”nu pot fi folosite în procesul penal”.
Însă, pentru înțelegerea și aplicarea sintagmei ”nu pot fi folosite”, facem din nou trimitere la titlul întregului art. 102 C. proc. pen. – ”Excluderea probelor obținute în mod nelegal”. Deci, chiar legiuitorul a oferit o interpretare legală a termenului de ”excludere”, respectiv aceea că înseamnă ”a nu putea fi folosit în procesul penal”.
7. Bineînțeles, nu orice simplă încălcare a legii va conduce automat la declararea unei probe ca fiind nelegală şi la excluderea acesteia, deoarece acest formalism excesiv ar împiedica desfășurarea procesului penal și aplicarea legii penale, atunci când este cazul. Astfel, pentru ca o probă să fie exclusă, ar trebui – în primul rând – să se constate că aceasta este nelegală, în sensul că obținerea s-a realizat prin încălcarea oricăror dispoziții legale, indiferent că acestea reglementează desfășurarea procesului penal sau reglementează alte domenii privind conviețuirea socială. În al doilea rând, ar trebui demonstrat că această încălcare a legii a produs o vătămare însemnată drepturilor şi intereselor persoanei interesate să solicite excluderea probei obținute în mod nelegal (s.n., C.O.). Prin urmare, din punctul nostru de vedere, față de definiția nulității, sancțiunea excluderii probelor nelegale cunoaște două diferențe majore:
a) vătămarea adusă persoanei interesate, atunci când se încalcă legea cu ocazia administrării probelor, poate viza atât drepturile, cât şi interesele sale, de orice natură ar fi. Dată fiind importanța de necontestat a probelor în cadrul oricărui proces penal, vătămarea care s-ar produce prin încălcarea dispozițiilor legale nu poate fi limitată doar la ”drepturile” părților ori ale subiecților procesuali principali.
Cu privire la nulități (art. 282 C. proc. pen.), observăm că – spre deosebire de Vechiul Cod de procedură penală[2] care nu definea vătămarea – Codul de procedură penală actual precizează expressis verbis că vătămarea trebuie să vizeze doar „drepturile” părților ori ale subiecților procesuali.
b) nu trebuie demonstrat că vătămarea produsă nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea (excluderea/nefolosirea) probei.
Comparativ, o condiție a nulității este aceea că, pentru ca să opereze, persoana interesată este obligată să demonstreze că vătămarea produsă nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului. De menționat că, în cazul nulităților absolute, legea este cea care prezumă juris et de jure că vătămarea există și nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului constatat nul absolut. În mod normal, dovada sau contradovada acestor împrejurări ar trebui să cadă în sarcina organelor judiciare. Cu toate acestea, practica ne-a arătat că persoanele care invocă nulitatea unui act trebuie să demonstreze îndeplinirea condițiilor sus-menționate.
De aceea, față de importanța instituției probelor în procesul penal, considerăm că persoana interesată ar trebui să fie obligată la a demonstra existența unei vătămări însemnate a drepturilor ori intereselor sale, fără a mai fi necesar ca – pentru excluderea probei respective – să fie demonstrat că aceasta este unica soluție pentru ca vătămarea produsă să poată fi înlăturată. În caz contrar, așa cum precizam la început, nu ar mai fi nicio diferență între sancțiunea excluderii probelor obținute în mod nelegal şi sancțiunea nulității actelor nelegale. Şi atunci, nu ar mai exista niciun rost pentru sancțiunea excluderii probelor, în condițiile în care nulitatea are deja aplicabilitate generală în procesul penal.
8. Din punctul nostru de vedere, regula stabilită de alineatul (2) este de sine stătătoare şi nu are nevoie de alineatul (3) în rolul de normă interpretativă. Cel mult, alineatul (3) poate fi considerat o completare a regulii din alineatul (2). Însă, în niciun caz, o interpretare a ceea ce a dorit să exprime legiuitorul în alineatul (2).
În acest sens, avem în vedere și dispozițiile privind procedura camerei preliminare, care delimitează foarte clar aspectele privind sancțiunea excluderii probelor de cele privind nulitatea actelor de urmărire penală, dovedind că sunt două sancțiuni independente. Vom folosi semnele„<” și „>” pentru a diferenția mai uşor cele trei ipoteze diferite:
Astfel, o primă deosebire este realizată de art. 345 alin. (2) noul C. proc. pen.:
„(2) <În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularități ale actului de sesizare>, <în cazul în care sancționează, potrivit art. 280-282, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii> ori<dacă exclude una sau mai multe probe administrate>, încheierea se comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul.”
Prin urmare, excluderea uneia sau mai multor probe administrate nu este legată de nulitatea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii. Această concluzie este susţinută şi de către dispoziţiile art. 346 alin. (4) noul C. proc. pen.:
„(4) În toate celelalte cazuri în care <a constatat neregularităţi ale actului de sesizare>, <a exclus una sau mai multe probe administrate> ori <a sancţionat, potrivit art. 280-282, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii>, judecătorul (…)”.
Astfel, constatăm că nulitatea actelor de urmărire penală (printre care se numără și actul prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată) reprezintă o sancțiune distinctă față de excluderea probelor, aspect reliefat și de către legiuitor în exemplele de mai sus.
9. Nulitatea actului respectiv va atrage, bineînțeles, şi excluderea probei respective, fiind evidentă nelegalitatea acesteia. Însă, există foarte multe situații în care o probă poate fi obținută în mod nelegal, fără ca actul prin care a fost dispusă, autorizată sau administrată proba respectivă să fie declarat nul.
Spre exemplu, ordonanța procurorului prin care s-a dispus efectuarea unei expertize este perfect legală, dar modul efectiv de realizare a expertizei este nelegal, fiind încălcate dispozițiile procesual penale privind procedura efectuării expertizei (art. 173-191 C. proc. pen.); sau cele ale O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară; sau cele ale O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală. Ulterior, procurorul primește raportul de expertiză întocmit nelegal dar, fără să cunoască aceste chestiuni, apreciază că probele constând în concluziile expertului sunt relevante în raport cu obiectul probațiunii în cauză și dispune administrarea acestora, formulând învinuirea în baza respectivelor probe. În această situație, dacă niciun act procesual/procedural nu poate fi declarat nul, cum poate fi exclus raportul de expertiză întocmit nelegal? Pentru a evita orice alte discuții care ar devia de la subiect, plecăm de la prezumția absolută că raportul a fost întocmit nelegal. Oricum, nu aceasta este problema: dacă avem sau nu avem un raport nelegal. Ci, cum va fi exclus respectivul raport nelegal?
10. Nu se poate discuta despre sancţiunea probelor obţinute în mod nelegal fără a fi avut în vedere şiprincipiul loialităţii administrării probelor, reglementat de art. 101 C. proc. pen. În acest context, apreciem că orice probă, administrată cu încălcarea prevederilor art. 101 noul C. proc. pen., trebuie să fie exclusă în mod automat, fără a putea fi folosită în cadrul procesului penal, în orice mod. Situația este asemănătoare cu probele obținute prin încălcarea dispozițiilor art. 89 alin. (2) și 190 alin. (5) C. proc. pen.
Însă, după cum se poate observa, legiuitorul nu a precizat care este sancțiunea în cazul în care nu sunt respectate prevederile art. 101 C. proc. pen., lăsând practicienilor și teoreticienilor posibilitatea (greșită, spunem noi) să înțeleagă că respectivele probe au fost obținute în mod nelegal, devenind aplicabile prevederile art. 102 alin. (2) C. proc. pen. După cum precizam anterior, din punctul nostru de vedere, încălcarea principiului loialității administrării probelor atrage automat excluderea probei, fără a fi nevoie a fi demonstrată vreo vătămare. Cu toate acestea, pentru a duce la bun sfârșit demonstrația, vom presupune că excluderea probelor obținute cu încălcarea principiului loialității (art. 101 C. proc. pen.) se poate realiza numai prin intermediul sancțiunii excluderii probelor nelegale [art. 102 alin. (3) C. proc. pen.].
În atare condiții, ne întoarcem la acele opinii despre care am tot făcut vorbire, potrivit cărora alineatul (2) al art. 102 C. proc. pen. nu poate fi interpretat și aplicat decât prin intermediul alineatul (3) al aceluiași articol. Or, dacă presupunem prin absurd că alineatul (2) al art. 102 C. proc. pen. ar reglementa și situațiile descrise de art. 101 C. proc. pen., este lesne de observat că respectivele opinii sunt – din nou – neîntemeiate, deoarece ar trebui ca persoana interesată să dovedească toate acele condiții specifice nulităților în situația în care a fost încălcat principiul loialităţii administrării probelor. Din nou, la fel ca și în exemplul de mai sus: discuția nu are ca obiect a demonstra dacă a fost sau nu a fost încălcat principiul loialității. Plecăm de la premisa că acest principiu a fost nesocotit, pentru a observa ce trebuie să facă persoana interesată astfel încât să fie excluse respectivele probe.
Din acest punct de vedere, nu putem concepe acele situaţii în care avem de-a face cu o probă obţinută prin violenţă, ameninţare sau alte mijloace de constrângere ori care a fost obținută prin metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar (ex.: hipnoza, injectarea anumitor substanţe halucinogene/opioide etc.), iar persoana interesată să fie obligată să demonstreze vătămarea produsă, precum şi acea condiţie specifică nulităţilor: „excluderea” (desființarea) probei respective să fie singura soluţie ca vătămarea să fie înlăturată. De asemenea, legea nu poate îngădui a se săvârși o faptă penală pentru a fi descoperită altă faptă penală. Prin nesocotirea principiului legalității, atât în dreptul penal, cât și în cel procedural penal, deschidem ușa către restabilirea legii talionului și a Codului lui Hammurabi.
Aceasta demonstrează încă o dată realitatea faptului că alineatul (2) al art. 102 C. proc. pen. nu poate şi nici nu trebuie interpretat cu ajutorul sau prin intermediul alineatului (3) al aceluiaşi articol. De asemenea, apreciem că demonstrează și faptul că sancțiunea care intervine în cazul nesocotirii principiului loialității administrării probelor (art. 101 C. proc. pen.) este autonomă și automată. Câtă vreme nu există o normă de trimitere și câtă vreme există o reglementare separată doar în cuprinsul art. 101 C. proc. pen. a principiului loialității, nu putem accepta că nerespectarea acestui principiu trebuie interpretată și, mai mult decât atât, aplicată prin intermediul sancțiunii excluderii probelor obținute în mod nelegal.
11. Ce înseamnă a exclude probele obținute în mod nelegal? Așa cum am observat deja, potrivit titlului marginal al art. 102 C. proc. pen., sancțiunea excluderii înseamnă că probele respective ”nu pot fi folosite în cadrul procesului penal”. Totodată, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită, 2009), a exclude înseamnă ”a înlătura, a da afară, a elimina, a îndepărta, a excepta; (despre două elemente) a se respinge ca fiind incompatibile, contrare”. Deci, sensurile principale ale termenului ”a exclude” reprezintă acțiunea de ”a înlătura, a da afară, a elimina, a îndepărta”.
Astfel, se poate pune problema dacă judecătorul de cameră preliminară, atunci când hotărăște excluderea unei probe nelegale, poate dispune ”înlăturarea, eliminarea, îndepărtarea” mijlocului de probă nelegal din materialul probatoriu al cauzei. În acest sens, menționăm că proba – în sine – nu are cum să fie legală sau nelegală, deoarece proba reprezintă un element de fapt, o informație relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză. De altfel, chiar legiuitorul a făcut această distincție, precizând că vor fi excluse probele ”obținute” în mod nelegal (s.n., C.O.). Deci, legiuitorul a avut în vedere nelegalitatea modului de obținere a probei, fie că vorbim despre mijlocul de probă, fie despre procedeul probatoriu prin care a fost obținut mijlocul de probă.
Cum procedeul probatoriu este transpus în materialul probator printr-un mijloc de probă, înseamnă că acesta este supus acțiunii de excludere. Însă, în realitate nu are loc „excluderea fizică”, de la dosarul cauzei, a mijloacelor de probă respective, adică a probelor obținute în mod nelegal. Mai mult decât atât, este absurd să considerăm că opinia unei persoane, fie procuror, fie judecător, nu va fi influenţată de informaţiile obţinute printr-un mijloc de probă nelegal. Deci, nu va avea loc nici măcar o „excludere psihică” a informaţiei ce constituie proba.
În ceea ce privește activitatea efectivă de ”înlăturare, eliminare, îndepărtare” a mijlocului de probă nelegal din materialul probatoriu al cauzei, considerăm că această acțiune este posibilă și este chiar indicată, din punctul nostru de vedere, deoarece este singura variantă logică prin care judecătorul cauzei și instanța de control judiciar nu vor putea fi influențați, sub nicio formă, de elementele de fapt pe care le prezentau mijloacele de probă nelegale.
Cu privire la modalitatea efectivă de ”înlăturare, eliminare, îndepărtare” a mijloacelor de probă respective, chiar legiuitorul a prevăzut o rezolvare foarte simplă, cu ocazia reglementării procedurii autorizării temporare de către procuror, pe o durată de maximum 48 de ore, a unor măsuri de supraveghere tehnică. Observăm astfel dispozițiile art. 141 alin. (6) C. proc. pen.: ”(6) În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu au fost respectate condițiile prevăzute la alin. (1), infirmă măsura luată de către procuror și dispune distrugerea probelor obținute în temeiul acesteia. Procurorul distruge probele astfel obținute și întocmește un proces-verbal în acest sens.”
Așadar, nu vedem niciun motiv împotriva soluției de a adopta procedura descrisă mai sus și cu privire la excluderea probelor obținute în mod nelegal. Mai ales că, în prezent, toată procedura camerei preliminare (atât la nivelul instanței competente să judece în fond cauza, cât și în contestație) respectă dreptul la un proces echitabil, în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor, grație Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014 a Curții Constituționale[3] (publicată în Monitorul Oficial nr. 887 din 5 decembrie 2014).
În concluzie, faţă de pledoaria noastră expusă în acest material, considerăm că o primă soluţie ar fi abrogarea integrală a alineatului (3) al art. 102 noul C. proc. pen. O a doua soluţie ar fi înlocuirea cuvântului „Nulitatea” cu „Nelegalitatea”, obţinându-se următoarea formulare a alineatului (3), ce constituie o completare firească a alineatului (2): „Nelegalitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.”
Astfel, s-ar rezolva orice problemă privind interpretările diferite cu privire la rolul celor două alineate. Mai mult, s-ar evita acele variabile care nu-şi găsesc locul într-o materie riguroasă, de strictă interpretare, şi nu ar exista – sub nicio formă – posibilitatea ca probe obţinute în mod nelegal să constituie temei pentru pronunţarea unei hotărâri de către o instanţă de judecată, pentru simplul fapt că persoana interesată nu a putut demonstra nulitatea actului prin care prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei respective ori nulitatea actului prin care a fost administrată.
Sau, chiar dacă a demonstrat existenţa încălcării legii cu ocazia obținerii probei și a vătămării însemnate, există şi varianta mai sumbră ca organele judiciare să fi respins (întemeiat) excepţia nulităţii actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei respective ori nulitatea actului prin care a fost administrată. Se poate ajunge astfel la situația inimaginabilă ca probe obţinute în mod nelegal să fie apreciate de instanţă ca temei legal pentru pronunţarea unei hotărâri, pentru simplul fapt că actul prin care prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei respective ori actul prin care proba a fost administrată nu este nul.
În vechea reglementare procesual penală, noţiunea de excludere a probelor sau a mijloacelor de probă era foarte clară şi simplă: probele şi mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu puteau fi folosite în procesul penal. În schimb, noua reglementare, după cum se poate observa, a deschis calea către interpretări eronate, atât în jurisprudenţă, cât şi în doctrină.
De aceea, facem trimitere la doar câteva păreri ale unor profesori recunoscuți în domeniul dreptului penal și procesual penal. Astfel, profesorul Grigore Gr. Theodoru consideră că normele care reglementează procesul penal trebuie să fie simple și clare și să asigure promptitudinea reacției societății în cazul încălcării legii penale: ”O normă simplă și clară are calitatea de a fi cunoscută de toți și aplicată cu precizie, înlăturând orice arbitrar din partea autorităților și orice încercare de sustragere de la răspundere din partea celor vinovați”[4]. Profesorul Traian Pop aprecia că procesului penal îi sunt necesare următoarele calități: simplitatea, claritatea, celeritatea și realitatea[5]. Nu în ultimul rând, profesorul Rene Garraud ne-a oferit următorul citat, cunoscut de întreaga doctrină procesual penală: „Les qualités idéales d’une loi de procédure sont: la simplicité, la rapidité, l’équité… la célérité”[6].
(articol publicat și pe site-ul Juridice.ro)
[1] V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea Generală, Volumul V, Ediția a II-a, Ed. Academiei Române, București, 2003, p. 405.
[2] Art. 197 alin. (1) Vechiul C. proc. pen.: „(1) Încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.”
[3] CCR, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014.
[4] Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, 2013, p. 17.
[5] T. Pop, Drept procesual penal, vol. I, Cluj, 1946, p. 5.
[6] R. Garraud, Traite theorique et pratique d’instruction criminelle et de procedure penale, vol. I, Ed. Sirey, Paris, 1907, p. 8.